La prânz, intram plină de curaj și de speranțe în spital. Căram în mână o cutie cu prăjituri calde, abia scoase din cuptor, pentru băieți. Speram ca de data asta să fiu primită mai călduros de Max, indiferent de ce mi-a zis Valentino. Chiar dacă îmi șopteam singură cuvinte încurajatoare, tot curajul meu de mai devreme dispărea odată cu scările urcate, până la etajul lui Max. Dar nu las frica să mă împiedice, trebuie să încerc!
Am bătut de trei ori în ușa și am intrat. În salon nu era decât Bobby, Logan, Val și Brody, și, ei bine, Max. Am intrat timidă, cutia de prăjituri tremura deodată cu mâinile mele, și, ca să mă asigur că nu pică, m-am dus repede și le-am pus pe o parte a patului.
- Bună băieți, spun.
- Salut Crystal, ce-ai acolo? întreabă Brody.
- Ăăă, v-am făcut niște prăjiturele, am spus, deschizând cutia. Mirosul dulce de ciocolată, nucă de cocos și scorțișoară a invadat camera în doar câteva secunde și am văzut un zâmbet de fiecare față din cameră. Iar asta m-a făcut și pe mine să zâmbesc. Toți au luat câte o prăjitură, înafara de Max. Am împins cutia mai aproape de el.
- Nu cred că am voie să mănânc... prea dulce.
De parcă eu nu m-am gândit deja la asta. Am luat o prăjitură mai diferită de celălalte din cutie și i-am întins-o.
- Asta e special pentru tine, e gustoasă și nu îți va face nimic.
Îmi ia prăjitura din mână și o gusta, zâmbind larg. Zâmbetul lui a făcut să merite timpul pe care l-am petrecut în bucătărie, încercând această rețetă pentru el. M-a făcut să uit cearta groaznică de acasă și discuția de la tata care mă aștepta.
- Crystal, ce ne-am face fără tine?! exclamă Val, zâmbind cu gura până la urechi.
Am zâmbit din nou, veselă că ei erau fericiți din cauza prăjiturelelor făcute de mine.
- Deci, ce faci? întreb eu, încercând să continui conversația.
- Eh, știi tu, stăteam pe aici, răspunde Logan. Tu? Mâine te duci la școală?
- Da, deja am lipsit o săptămână și nu mai vreau să am mai multe lecții de recuperat.
- Noi mai avem o săptămână liberă, nu?
- Da, iar Max se întoarce când se va face bine. Tata a rezolvat totul.
- Că tot veni vorba, când voi putea trece pe la voi să vorbesc cu tatăl tău. Nu am apucat să îi mulțumesc că nu l-a băgat pe Max în închisoare.
Odată ce a zis asta, capul lui Max s-a întors cu repezeciune spre noi. S-a încruntat și s-a oprit din mestecat, dar nu a zis nimic, aștepta răspunsul meu.
- Nu-i nicio problemă, Bobby. Doar știi că nu l-aș fi lăsat să facă așa ceva. Deci Max, când vei putea pleca din spital?
- Mâine ies, defapt.
Și cu asta, toată conversația mea cu ei a luat sfarșit. Pentru două minute, nimeni nu a vorbit, dar la un moment dat băieții au început să vorbească între ei, uitând că eram și eu un cameră. Ascultam și eu ce ziceau, încercând să mă acomodez cu noul Max care înjură mai mult și vorbește cu atâta aroganță. Iar când el i-a întrebat pe restul de cât de 'bune' sunt fetele la școală acum, am decis că e timpul să plec. Mi-am luat repede la revedere de la băieți și am ieșit pe ușa cât mai repede, să evit alte incidente. Am închis ușa după mine și când m-am uitat în fața, l-am văzut pe Carter stând pe scaunul de ieri, uitându-se la telefon, dar odată ce a auzit ușa, privirea lui s-a întors spre mine și a zâmbit, făcându-mi semn să mă duc spre el.
- Salutare Crystal! Ce mai faci? spune.
- Hei Carter. Ce să fac, mă pregăteam să merg acasă. Tu ce faci?
- Aștept să iese sora mea din salon. În sfârșit i-au dat drumul de la spital și trebuie să o duc acasă.
- Oh, e în regulă?
- Nimic grav, doar o apendicită.
Și atunci, o fetiță mică îmbrăcată într-o rochiță albă cu buline roși a venit la Carter și l-a luat de mână.
- Carter, mergem acasă?
Carter și-a întors privirea plină de iubire spre ea și a luat-o în brațe.
- Sigur, Lily, mergem acasă. Pa Crystal, ne vedem mâine la școală!
I-am zâmbit și mi-am luat la revedere de la el. Când au plecat, eu am râmas în spital, pe scaunul din fața salonului a lui Max, pentru că nu voiam să plec. Voiam să merg din nou înăuntru și sa vorbesc cu el, să încerc să îi reamintesc cine sunt. Dar era în zadar. Ceva înăuntrul meu îmi zicea că doar îmi voi pierde timpul.
Am ieșit din spital cu capul lăsat în jos, uitându-mă doar unde pășesc. Am luat o gură de aer proaspăt, sătulă de mirosul oribil al spitalului. Și am plecat acasă.
””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””
Exact cum m-am așteptat, tata era în camera mea, stând lejer în patul meu, uitându-se la televizor. De îndată ce m-a văzut în cameră, doar s-a uitat la mine și apoi s-a întors din nou la televizor. M-am apropiat de el și am aruncat o privire la televizor și am văzut că se uita la Pawn Stars. Mi-am aruncat geanta într-un colț al camerei și mi-am dat jacheta jos.
- Ce faci aici? îl întreb eu.
- Maică-ta nu m-a lăsat să mă uit la Pawn Stars și am venit aici.
- Livingul este liber.
- Da', dar camera ta e mai faină. Oricum, aș vrea să vorbesc puțin cu tine. Dar mai întăi, hai să așteptăm să se termine episodul.
A ridicat brațul stâng și mi-a făcut semn să mă asez acolo. Fără să mă gândesc de două ori, mă pun în pat și mă cuibăresc la pieptul tatălui meu, așa cum făceam când eram mai mică. Atunci mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de tatăl meu. În ultimi ani nu am mai fost așa de apropiată de el și dădeam vina pe slujba lui, dar era îndeajuns de mult timp să stau cu el când eram amândoi acasă și pur și simplu l-am ignorat. Și totuși, am rămas fetița lui.
- Acum, spune-mi! îmi zice după ce s-a terminat episodul. Ce s-a întâmplat cu Max?
- S-a lovit la cap când a picat pe jos după ce Mitch l-a împușcat și din cauza asta are amnezie. Nu știm cât va mai dura, dar doctorul a zis că nu e permanentă. Nu își aduce aminte nimic din ultimii doi ani, deci eu am fost complet ștearsă din memoria lui. Și încerc să îl ajut să își reamintească, dar pare ca și cum el nu vrea să își reamintească. Iar eu nu știu ce să fac.
- Crystal, dacă el nu vrea să își aducă aminte, atunci nu îi aduce!
- Tată, ce fel de sfat e ăsta!
- Ascultă-mă! Tu o să fii cea rănită la sfârșit. Dacă tot îl deranjezi, el o să reacționeze. Din câte știu eu, Max nu are prea multă răbdare. Dacă el îți spune să îl lași în pace, ar trebui să îl lași în pace.
- Dar tata, îl iubesc.
- Nu-i nimic scumpo, vei iubi și pe altcineva. Nu este ca și cum ai fi singura care și-a pierdut prima dragoste. Nu se termina lumea aici. (AMIN!)
- Dar totuși...
Totuși, nu vreau să îl pierd!
^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^„„„„„„””””””„„„„„„””””””””””””„„„„„„””””””„„„„„„””””””^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^
Ok, știu că este puțin dar voiam neapărat să postez azi .Nu am reușit să scriu foarte mult în tot acest timp, din păcate. Vreau să vă anunț că nu vor mai fi multe capitole până voi ajunge la sfârșitul cărții. Voi posta cât de curând voi putea.
Vă mulțumesc tuturor pentru susținere! ȘI PENTRU CEI 1,500 DE FANI! LOVEYOUSOMUCH