— Mărită-te cu mine, Abygail Smith! îmi cere Dylan, privindu-mă în ochi.
Limba i se împleticește într-un mod amuzant. Trebuie să se sprijine de tocul ușii pentru a nu-și pierde echilibrul. În seara asta, a băut mai mult decât obișnuiește să o facă. A sărbătorit nașterea fetiței lui Tim.
— Te rog, mărită-te cu mine! Jur să îți fiu alături la bine și la rău și să fac toate nenorocirile alea pe care trebuie să le promit în fața celui ce săvârșește ceremonia.
Se trântește pe pat lângă mine, fără să îi pese că s-ar putea lovi.
Mă face să zâmbesc. Așa, amețit bine, incapabil să fie altfel decât foarte sincer, pare a fi doar un copil mai mare. În ochii lui ușor tulburi se poate citi o inocență aparte.
În ciuda anilor ce au trecut, Dylan a rămas la fel. Este același tip dur, misterios, care te poate face să îngheți doar privindu-te.
— Te rog! insistă pe un ton rugător.
Se târăște spre perna de lângă mine, fără să îi pese de faptul că încă poartă geaca de piele și este încălțat.
— Murdărești patul. Descalță-te, te rog! îi cer, în timp ce pun deoparte cartea din care intenționam să citesc.
— Vezi!? Deja te comporți ca o soție super enervantă. Nu ai niciun motiv să spui nu!
Fără nicio tragere de inimă, face ce i-am cerut. Își scoate pantofii sport și îi aruncă undeva lângă pat.
— Am spus deja da, Dylan, îi reamintesc.
Scot mâna stângă de sub pătură și îi arăt inelul pe care mi l-a oferit.
— Da, știu! Ziua aia e de neuitat. Încă mă mir că nu am făcut vreo greșeală penibilă. Îți închipui cum ar fi fost să îți rostesc numele greșit?
— Ar fi fost de-a dreptul memorabil.
La câteva luni distanță de cerere, mi-a mărturisit că nu i-a fost deloc ușor să o facă. I-a fost teamă de faptul că aș putea să îl refuz.
— Insinuizi că cererea mea în căsătorie a fost banală? Dacă răspunsul este da, sunt dispus să repet toată faza aia. Mâine mă duc să cumpăr un inel nou și...
— Nu a fost banală! îl întrerup, cuibărindu-mă la pieptul lui.
Fermoarul gecii sale mă zgârie.
Asta este princiala problemă cu oamenii băuți zdravăn, vorbesc prea mult.
— Îmi amintesc totul, chiar și ziua. Era joi.
Zâmbește.
Imprevizibilul este un lucru care îl caracterizează perfect pe Dylan. Niciodată nu poți știi cum va reacționa. Aș minții dacă aș spune că m-am așteptat vreo clipă să fiu cerută de soție. Întâmplarea face ca acest frumos eveniment din viața mea să coincidă cu unul nu la fel de plăcut. Chiar înainte de a intra în biroul decanului de la Harvard și de a-i prezenta cererea mea de retragere, Dylan a apărut pe holul micuț cu un enorm buchet de trandafiri în brațe, îmbrăcat la costum și transpirat leoarcă.
Nu pot fi descrise în cuvinte emoțiile pe care le-am simțit în acea zi. Râdeam și plângeam, în același timp. Nu știam ce să zic sau să fac.
Când, în sfârșit, am intrat în biroul directorului, ochii mei erau atât de roșii și de umflați din cauza plândului, încât bietul om a crezut că am o criză alergică.
— Mărită-te cu mine, Abygail! îmi cere din nou.
Oftez și mă întind puțin pentru a-l săruta.
Mii de fiori îmi străbat trupul în clipa în care buzele noastre se întâlnesc. Adevărata iubire nu își pierde niciodată din intensitate. Rămâne la fel de putenică, indiferent de cât de mult timp trece.
— Vreau să facem o nuntă din mare. Vreau să porți o rochie albă și eu să port un costum. Putem să facem ceremonia unde vrei tu. Am putea chema pe toată lumea sau pe nimeni.
— Nu vrei să vorbim mâine despre asta? Cred că este un subiect pe care trebuie să îl abordăm cu mințile limpezi.
— Am mintea limpede! Da, știu că probabil consideri că tot ceea ce spun se datorează băuturii pe care am consumat-o, dar nu e așa. Mă gândesc la asta de zile bune.
Oftez din nou, neștiind ce aș putea să zic.
Nu vreau să mă alimentez cu iluzii false, să îmi creez speranțe false și să îmi pricinuiesc singură suferință
— Te rog, dezbracă-te, stinge lumina și haide să ne culcăm. Am nevoie de odihnă pentru a „digera"ceea ce mi-ai spus.
— Culcatul nu te ajută deloc să te odihnești, ci doar să te detensionezi.
Zâmbetul lui și indecența ascunsă în spatele unor cuvinte cu dublu sens mă amuză.
— Să dormim, Dylan. Te rog, haide să dormim!
— Vrei să dorm dezbrăcat? Ai gânduri perverse. Îmi place!
Îl lovesc ușor cu pumul în umăr și îi întorc spatele, hotărâtă să adorm, indiferent dacă el vrea să facă același lucru sau nu.
Simt cum se ridică din pat. Aud fâșâitul provocat de materialul hainelor pe care și le scoate și zâmbesc mulțumită că face și cum vreau eu.
Stinge lumina și se întoarce în pat, înjurând nemulțumit că nu vede pe unde calcă.
— Să știi că nu voi uita discuția asta! îmi șoptește, înainte de a plasa o serie de săruturi dulci de-a lungul maxilarului meu și pe gât.
Adorm cu gândul la ce mi-a spus.
*
— Rahat! îl aud pe Dylan mormăind de undeva de lângă mine.
Încerc să îl ignor și să îmi continui somnul, dar acest lucru se dovedește a fi imposibil. Bombăne în continuare o serie de înjurături și începe să se foiască prin pat.
Într-un final, se ridică și părăsește dormitorul, lăsând ușa să se trântească în urma lui.
Este un băiat incredibil de inteligent, dar habar nu are cum să închidă o ușă.
— Tati! urlă Erick pe hol pentru a-i atrage atenția bărbatului brunet și mahmur ce tocmai m-a lăsat singură.
Iau perna pe care a dormit Dylan și îmi acopăr urechea cu ea, deși sunt mai mult decât conștientă că șansele să mai adorm tind să fie egale cu zero.
Erick este un îngeraș, unul extrem de gălăgios și energic. Dacă tăticul său nu este dispus să îi ofere toată atenția de care are nevoie, eu voi fi cea care va trebui să îi răspundă la multitudinea de întrebări ce îi bântuie căpșorul frumos, indiferent dacă am sau nu chef ori energie.
Aproape că adorm din nou, când aud ușa dormitorului se deschide din nou.
— Știu că ai dormit doar câteva ore și că ești obosită, dar este timpul să te trezești.
Iubitul meu se așează din nou lângă mine. În încercarea de a-mi face trezirea mai dulce, începe să shițeze cerculețe pe porțiunile mele de piele descoperită. Atingerea degeletor lui trimite mii de fiori în organismul meu.
— Trebuie să te trezești, Aby. E timpul!
Smulge perna pe care o foloseam pentru a mă proteja de zgomotul din jur și o aruncă undeva pe jos.
— Trebuie? întreb fără prea mare chef de viață.
Am nevoie de mai multe ore de somn pentru a-mi reîncărca bateriile.
— Da, trebuie! Avem planuri mari.
Mă întorc cu fața spre el, total luată drin surprindere.
— Planuri mari? Este duminică. Ziua asta este rezervată în întregime lenevitului.
— Nu și când alegi să te căsătorești duminica.
Habar nu am dacă se poate vedea pe chipul meu că sunt de-a dreptul șocată de cele spuse de el, dar fața lui Dylan este străbăturtă de un ceva ce pare a fi o combinație între teamă și dezamăgire.
— Ți-am spus că nu voi uita de discuția aia!
Cuvintele lui mă lovesc în inimă, dar nu îmi provoacă durere, ci o plăcere imensă. Vorbele lui sunt ca un cântec dulce, fredonat doar mie de nişte muze extrem de pricepute. Deschid ochii brusc. Uit de oboseală şi orice altceva.
— Vrei să te măriți cu mine, domnișoară Abygail Smith?
Nu are nicio importanță că am mai auzit aceste şase cuvinte de zeci de ori, inima mea o ia la goană.
— Ai idee cu câte schimbări vine la pachet o nuntă? În primul rând, nu îmi vei mai putea spune „domnişoara Smith", pentru că nu voi mai fi nici domnişoară şi numele meu de familie se va schimba.
— Sunt sigur că mă pot descurca cu această problemă.
Îmi zâmbește ușor arogant, conștient că va câștiga și runda aceasta.
Mâna lui se strecoară dibace sub trupul meu și mă trage deasupra sa. Sânii mei, acoperiți doar de materialul subțire al cămășii de noapte se lipesc de pietului lui gol și rece. Îi pot simții inima bătând.
— Doamna Abygail Turner sună mult, mult mai sexy, mă informează, înainte de a-și lipi gura de a mea.
Ador atingerea buzelor sale. Este sălbatică și delicată, în același timp. Mă face să mă simt vie.
— Sunt gata, tăticule! sunt cuvintele ce ne fac să ne ieșim de sub voalul de pasiune cu care ne-am învelit.
Cu o viteză ieșită din comun, mă dau de pe Dylan și îmi acopăr trupul cu cearceaful alb aruncat pe pat. Nu sunt goală, dar mă simt de parcă aș fi.
În ușă stă micuțul Erick. Poartă o cămășuță albă și o pereche de pantaloni negri, ca de costum. Are chiar și un papion la gât. Îmi amintește de o păpușică. Este incredibil de frumușel.
— Rahat! îl aud bombănind pe tatăl minunăției de copil din fața mea.
Limbajul lui a reprezentat mereu o mare problemă. Am înțeles că nu vrea că Erick să fie „un pămpălău", ci să îi semene. În ritmul ăsta, copilașul acesta va știi mai multe înjurături decât poezii. Asta nu este absolut deloc bine.
— Bravo, micuțule! Singura noastră problemă este că Abygail nu este gata.
Sunt ferm convinsă că Dylan nu vrea să meargă să se însoare îmbrăcat cu pantalonii pe care i-a purtat ieri și fără tricou. Nu sunt eu unica problemă.
Îngerașul ce ne-a invadat dormitorul mă privește cu ochi mari, parcă șocat.
— Aby nu vrea să fie mama mea? își întreabă părintele, apropiindu-se cu pași mici de patul imens în care ne aflăm.
Se așează temător lângă mine.
— Nu vrei să fi mămica mea?
Ochii lui umezi, mă fac să îl trag într-o strânsă îmbărțișare.
— Ba da, scumpule! îl asigur, sărutându-l ușor pe creștet.
— Dă-te jos din pat, îmbracă-te și să mergem!
Mă amuză hotărârea sa.
— Nu facem astăzi nunta, micuțule, îl înformez, zâmbindui cald.
— Ba da! mă corectează la unison cei doi băieți din cameră.
Rămân mută de uimire. Pentru câteva secunde, îi privesc cu gura căscată.
— Nu se poate! O nuntă este ceva serios. Nu poți să te hotărăști astăzi că vrei să o faci și tot astăzi să te duci și să te căsătorești. Este nevoie de tot felul de pregătiri. Nunțile sunt cu adevărat complicate.
Dylan mă prinde de mâini, oprindu-mă din gesticulat.
— Nunțile nu sunt complicate, iubito. Oamenii le fac să pară așa.
Trag aer în piept și analizez cele spuse de el.
Nu pot să mă mărit.
Nu astăzi.
— Nici măcar nu am o rochie, mă plâng, strângând la piept cearceaful cu care încă sunt învelită.
— Ai zeci de rochii, Abygail.
— Dar nu este niciuna de mireasă! Nu mă pot mărita fără o rochie de mireasă!
Brusc, am impresia că nimeni nu mă înțelege.
— Bineînțeles că poți! Nu ai nevoie de o cârpă albă. Poți purta orice, chiar și o pereche de blugi. Nu hainele pe care le poartă mirii fac nunțile să fie speciale, ci magia prin intermediul căreia două suflete devin unul.
Vobele lui sunt frumoase și privirea îi e blândă. Se comportă de parcă sunt un copil.
— Nu vreau să mă mărit în blugi! ripostez, zâmbind.
— Nici nu credeam asta, iubito. Ia rochia roșie pe care ai purtat-o, atunci când ai pășit pentru prima dată în casa mea. Îți amintești de ea?
Aprob ușor din cap, total surprinsă că el încă își amintește ce am purtat în acea seară.
— În seara aia mi-am dat seama că vreau să-mi fii parteneră pe viață. Atunci am realizat că inima mea îți aparține.
Erick ascultă cu atenție fiecare cuvânt ce este rostit. Nu știu dacă înțelege prea bine ce se întâmplă, dar zâmbetul lui îmi dă de înțeles că s-a prins cam cum stau lucrurile.
— Nu cred că îmi mai vine.
— Bineînțeles! Ești neschimbată, Abygail. Ai rămas și vei rămâne veșnic aceiași fetișcană timidă, cu ochi blânzi și inima mare.
Vreau să îl strâng în brațe și să îl sărut până mi se usucă buzele. Aleg, totuși, să nu o fac. Nu știu cum ar putea interpreta Erick toată această afecțiune.
— Te iubesc, Dylan Turner!
— Și eu, frumoaso! îmi răspunde, înainte de a se ridica din pat.
Îl urmăresc cu privirea. Își ia fiul în brațe și îl învârte fericit în aer.
— Haide, voinicule! Să o lăsăm pe Aby să se pregătească.
Copilașul nu se împotrivește deloc.
— Tu nu vrei să te pregătești? îmi întreb viitorul soț.
— Mi-am pregătit deja lucrurile, sunt în dormitorul lui Erick, mă informează înainte de a părăsi camera.
Nu este nevoie să caut prea mult rochia pe care trebuie să o port. Înainte de a o proba, o privesc. Zeci de amintiri îmi inundă mintea. Toate sunt legate de mine și cel căruia urmează să îi jur iubire veșnică.
Lângă omul iubit nu o să fi mereu fericit. Și când urci un munte, te mai împiedici.
Nu ies minute bune din baie. Îmi iau tot timpul din lume pentru a mă pregăti, deși sunt conștientă că pun răbdarea lui Dylan la grea încercare.
Când, într-un final, mă întorc în dormitor, arăt și mă simt altfel. Chipul îmi e perfec fardat și buclele mele sunt ușor îmblânzite.
Îmbrac rochia și mă privesc în oglindă. Nu arăt deloc ca o viitoare mireasă.
Niciodată nu am crezut că mă voi mărita îmbrăcată cu o rochie roșie.
La vederea mea, chipul plictisit a lui Dylan se luminează.
— Ești superbă, blondo! mă complimentează, fără să își ia privirea de la mine.
— Da, ești o blondă superbă! adaugă micuțul Erick, apropiindu-se de mine.
Mânuța lui se agață de degetele mele.
— Vă mulțumesc, băieți!
Simt cum obrajii îmi iau foc. Deși primesc complimente zilnic, încă nu m-am obișnuit cu ele.
— Am vorbit deja cu cel ce va săvârși ceremonia. Ne așteaptă, mă informează Dylan, în timp ce își încheie ultimii doi nasturi de la cămașă.
Este dichisit și extrem de sexy. Un adevărat domn.
— Mi-am luat libertatea de a invita câteva persoane. Sper să nu te deranjeze prea tare.
Am senzația că tot sângele se oprește din a-mi curge prin vene.
— Nu i-am invitat decât pe părinții noștri, stai liniștită.
Răsuflu ușurată.
Am visat la o nuntă mare, ani la rândul. Mi-am imaginat că la acest eveniment vor participa zeci de persoane. Acum, pusă în fața faptului împlinit, îmi doresc ca totul să fie cât mai restrâns.
— Șoferul familiei mele ne așteaptă afară. Am zis că nu ar fi deloc drăguț să conduc eu.
Sunt cufundată în tot felul de gânduri, pe tot parcursul drumului. Urmează să fac poate cel mai important pas din viața mea.
Dylan pare a fi și el stresat. Fruntea îi este transpirată și pumnii încordați.
— Am ajuns! ne anunță șoferul.
Deși mașina este oprită, niciunul dintre noi nu se grăbește să coboare.
— Ești sigur că vrei să facem asta? îl întreb pe Dylan cu inima cât un purice.
— Mai mult decât sigur!
Se întinde puțin și mă sărută cast pe buze.
Îmi face conspirativ cu ochiul și coboară din automobilul negru. Este urmat de fiul său.
Înconjoară mașina și îmi deshide portiera.
Părinții noștri ne așteaptă. Stau de vorbă lângă ușa ce duce spre interiorul clădirii în care urmează să intrăm. Par la fel de agitați ca și noi.
După o sesiune de îmbrățișări și felicitări, intrăm cu toții. Domnul ce urmează să susțină ceremonia ne așteaptă zâmbitor, gata să înceapă.
Toate cuvintele rostite de el trec pe lângă mine. Nu aud niciunul. Inima îmi bate atât de tare încât am impresia că s-a mutat de la locul ei.
— Abygail Smith, îl iei în căsătorie pe Dylan Turner? este întrebarea care reușește să mă facă atentă.
— Da! răspund cu o hotărâre.
Vreau să îi fiu alături acestui bărbat veșnit. Vreau să fim mereu unul lângă altul, să ne susținem și să ne iubim. Știu că acest lucru se va întâmpla, căci iubirea adevărată depășește orice barieră.
HEIII!
Bine v-am regăsit!
Știu că mulți nu vă așteptați să ne „revedem" aici. Surpriză! Am revinit cu un capitol bonus.
Vă mulțumesc că ați revenit să citiți acest capitol! Vă mulțumesc pentru multele comentarii frumoase și pentru faptul că ați dat o șansă și celorlalte lucrări ale mele. Sunteți minunate!
Păstrăm legătura pe:
INSTAGRAM: mirelabflorentina
Facebook: Mirella Flori (wattpad)
Grup: https://www.facebook.com/groups/936192989774334/ -- Mirella Flori (wattpad)