Theo aștepta cu înfrigurare acest moment. Se simțea prost și incomplet, nesigur pe sine, gata să se ia la ceartă cu propria conștiință. Ajunse în Sectorul 3 mai repede decât și-ar fi imaginat. Era, în sfârșit, o dimineață călduroasă. Îi plăcea soarele. Simțea că așa trupul lui își ia revanșa în fața unui suflet înghețat și rece.
Vru să sune la ușă, dar se răzgândi. Bătu încet de câteva ori, de parcă spera să nu-i răspundă nimeni. Mara îi deschise. Văzându-l, nici măcar nu clipi din ochi, de parcă l-ar fi așteptat toată viața..
— Bună, Theo. Intră și descalță-te.
Închise ușa după el, apoi o încuie cu cheia de două ori, de parcă-i era frică să nu-i surprindă cineva împreună.
— Ți-e foame? Tocmai am prăjit pâine și am făcut niște tartine.
Îi era, dar refuză politicos. Orice clipă în plus îl seca de energie.
Se așeză pe canapeaua din salon. Întoarse capul către Mara și inspiră adânc. Nu știa cum să înceapă discuția.
— O cunoști pe Laura?
Lăsă privirea în jos, incomodată de întrebare. Își freca mâinile una de cealaltă, de parcă răspunsul, indiferent de conținutul lui, i-ar fi provocat nemulțumire.
— Da.
— Daaa?
Nu se așteptase nicio secundă la un asemenea răspuns. Întrebase mai mult ca să elimine din start o asemenea probabilitate. Acum însă privea consternat femeia care, cel mai probabil, îi ascundea atât de multe lucruri.
— De unde? De când?
Ridică privirea. Era obosită și chinuită de dilema pe care o trăia.
— Asta nu pot să-ți spun. Dar să știi că nu o cunosc personal.
— Cum vine asta?
Tăcu câteva clipe, vrând să-și adune gândurile.
— Ascultă-mă, Theo. Sunt lucruri cărora nu am dreptul moral să le spun pe nume. Sunt lucruri, adevăruri care ar descoperi alte adevăruri, mult mai dificile și apăsătoare, adevăruri care nu ne aparțin. Nu vreau să te mint, dar nici să te ghidez pe o pârtie prea periculoasă pentru starea ta de bine... Dar să știi că nu Laura ți-a scris acele scrisori, inspiră profund. Și nici eu.
O privea paralizat. În sfârșit primise un răspuns, unul cât mic, dar adevărat. Acesta însă dădu viață la o mie de alți strigoi care mușcau cu nesaț din puțina liniște interioară pe care o avuse de doi ani încoace.
— Dacă nu ea, atunci cine?
Mara își acoperi fața cu palmele.
— Tu nu îți imaginezi cum poate promisiunea dată unei fiice să pecetluiască buzele plânse ale unei mame. Nu‑mi cere să trec peste ea, gândește-te că asta este voința ei: să cauți și să găsești de unul singur lumina.
— Dar merit eu asta? îngăimă Theo.
— Știu, știu, știu, repetă ea, înșfăcându-și părul cu mâinile.
Se ridică și începu să meargă în jurul canapelei. Se opri în dreptul lui Theo.
— Însă nu te pot ajuta.
Respira greu. Câteva minute rămase acolo, în spate. Din când în când își sufla nasul într-o batistă.
Te rog să nu mai vii la cină. Te implor. Așa va fi mai bine pentru toată lumea.
Tresări. Era lipsit de singurul mod care îi putea alina durerea, adăugându-i-se alte o mie de feluri care să-l facă să sufere.
— Mă lași așa, dincolo de prag...
— Nu, Theo, cum aș putea îndrăzni.
Ochii Marei se umplură de lacrimi. Se gândi câteva clipe, apoi se întoarse, luă de pe masă un stilou și o foaie, pornind să scrie ceva. Cu mâinile tremurânde, îi întinse foaia.
— Asta e adresa unde a plecat. Dacă ea va fi în stare să-ți spună ceva, atunci așa să fie. Glasul meu, de azi, e un mormânt.
Se porni spre ieșire șocat, cu fruntea transpirată, cu gândurile vraiște și cu o durere îngrozitoare de cap.
— Iartă-mă.
Îl privea dureros, cu ochii plânși și sufletul șfâșiat. Îi puse mâna pe piept, șoptindu-i:
— Theo, îndiferent de orice, ascultă-ți inima!
Închise ușa, Theo nu mai avea nicio replică. Voia să bea apă, multă apă, i se uscase în gât.
Desfăcu foaia și primul cuvânt pe care-l citi îl făcu să tresară.
Londra.