Capitolul XI

                                    

                                          
         Mâinile îi tremurau şi sigurul lucru la care se gândea era să nu-şi greşească ţinta când îşi va îndrepta arcul spre ticăloşii care făcuseră netrebnicia aceea.
                          
Gabriel tremura şi el de furie şi îşi duse iute mâna la şold pentru a-şi trase sabia. Nu-i venea să creadă că un highlander ar fi în stare de o asemenea laşitate. Şi totuşi dovada era în faţa ochilor lui.
                          
Laird-ul MacInnes îl privea cu aroganţă. Gabriel îşi zise că pe el avea să-l ucidă primul.
                          
– Tu ai omorât-o? răcni el.
                          
MacInnes se încruntă.
                          
– Nu e moartă. Mai respiră încă.
                          
– Tu ai făcut asta?
                          
– Da, strigă laird-ul. Da, eu.
                          
Vorbele lui sunară ca o laudă şi Gabriel îşi trase sabia din teacă. MacInnes văzu şi înţelese imediat situaţia lui precară. Se grăbi să explice de ce o bătuse pe femeie.
                          
– Clare MacKay a fost trimisă în casa mea de tatăl ei, strigă el. Trebuia să se mărite cu fiul meu Robert.
                          
Se opri arătând cu capul spre soldatul de lângă el.
                          
– Voiam să unesc cele două clanuri într-unul singur, de neînvins, dar târfa asta a rămas grea cu unul din oamenii tăi, MacBain. E în trei luni acum n-are rost să negi adevărul, căci oamenii mei au văzut pledul cu culorile tale. Clare MacKay a petrecut o noapte întreagă cu omul tău. La început ne-a minţit, spunându-ne că a stat cu verii ei şi eu am fost destul de prost s-o cred. După ce a aflat că e grea a mai avut şi obrăzicia să se laude cu ticăloşia ei. Spune, Robert, nu aşa a fost?
                          
– Ba da, aşa o fost, răspunse fiul lui. N-o să mă însor cu o târfă. Dacă un MacBain a ruşinat-o, atunci ăla s-o ia!
                          
După ce dădu verdictul îşi întoarse privirile către femeie, scuipă alături de trupul ei, apoi se propti lângă ea cu mâinile în şolg privind-o chiorâş. Ridică piciorul s-o lovească, dar o săgeată nu-l lăsă să-şi ducă gândul până la capăt. Robert scoase un urlet de durere şi se trase îndărăt. Săgeata i se împlântase adânc în pulpă şi îşi duse mâinile la rană, urlând încă, în vreme ce privea în jurul lui pentru a vedea cine trăsese.
                          
Johanna stătea pe treapta de sus a scărilor, în faţa uşii castelului, privindu-l ţintă pe soldat. Îşi încordase din nou arcul, îndreptându-l spre Robert. Aşteptă un motiv să-l ucidă.
                          
Toţi o priveau. Gabriel voise să intervină şi el când Robert se pregătea să lovească trupul femeii, dar săgeata Johannei i-o luase înainte. Se întoarse să vadă cine trăsese; văzu chipul soţie lui şi se îndreptă imediat către ea. Dar nici unul din ceilalţi soldaţi nu se mişcă. Soldaţii Maclaurin erau uluiţi de ceea ce văzuseră, iar luptătorii MacBain păreau la fel de surprinşi la rândul lor şi cu siguranţă la fel de impresionaţi.
                          
Robert MacInnes se apropie din nou de femeie şi Johanna crezu că avea iarăşi de gând s-o lovească. Nu putea permite aşa ceva.
                          
– Încearcă s-o loveşti din nou şi jur că o să-ţi străpung inima aia neagră.
                          
Furia din voce îi făcu pe soldaţi să amuţească şi Robert se dădu imediat înapoi. Părintele MacKechnnie se grăbi către femeie şi îngenunche lângă trupul ei. Îi făcu semnul crucii şi murmură o binecuvântare.
                          
– E nebună, îi şopti Robert.
                          
Soldaţii lui Gabriel auziră însă şi trei luptători MacBain făcură câţiva paşi către el. Dar Calum le făcu semn să se oprească.