Capitolul 44

                                    

                                          
Stăteam în fața unei clădiri mari, împreună cu Valentino și Logan.  Inima îmi bubuia tare în piept, mâinile îmi erau ude de transpirație iar picioarele parcă erau gata să îmi cedeze. Acceptasem propunerea lor nebună de  a mă întâlni cu Max, dar nu eram foarte sigură de decizia asta. Clădirea era frumoasă, albă, cu multe geamuri, iar în fața scria: ”Centru de reabilitare Butterfly”.
                          

                          

                          

                          
            - Sunțeti siguri că nu voi păți nimic? îi întreb din nou.
                          

                          
            - Ți-am mai spus că nu, spune Val. Îți e chiar așa de frică de Max?
                          

                          
            Nu îmi era frică de Max, îmi era frică de drogatul ce devenise. Am văzut filme, documentare, și știu că cei dependenți de droguri fac urât când nu primesc ceea ce vor.
                          

                          
            - Da, îmi e, am răspuns.
                          

                          
            Am intrat înăuntru, iar la intrare era un bărbat tânăr, care ne-a sărit în cale și ne-a întrebat, cu zâmbetul pe fața, dacă avem nevoie de ceva. Odată ce am menționat numele lui Max, zâmbetul bărbatului a dispărut.
                          

                          
            - De ce ați venit pentru el? Băiatul acela nu merită vizitatori, este un monstru!
                          

                          
            - Nu ne pasă opinia ta, se răstește Logan la el. Doar lasă-ne să îl vedem.
                          

                          
            Bărbatul nu a mai zis nimic, ci a dat ordine la alți doi bărbați(mai bine zis gorile) să îl aducă pe Max Reed. Pe noi ne-a dus într-o sală. Ne-a condus la o ușa neagră și a deschis-o cu cheia.
                          

                          
            - Deci, cine vrea să îl vadă? întreabă bărbatul.
                          

                          
            Eu nu i-am răspuns, doar am ridicat mâna ca la școală.
                          

                          
            - Ok atunci. Va trebui să așteptăm să îl aducă, dar poți intra. Să nu îți fie frică, băieții de pază vor sta la ușa mereu. Dacă te simți amenințată, țipi, iar ei vor intra imediat după tine. Va trebui să își lași geanta aici, o poți lasă la unul din băieții cu care ai venit, să te asiguri că nimeni nu umblă înăuntru.
                          

                          
            - Ok!
                          

                          
            Am intrat în camera simplă, albă, cu un geam mic și înalt. În camera erau doar două scaune și o masă între ele. M-am așezat pe un scaun și am așteptat doar două minute, până când ușa s-a deschis. Unul din bărbații de mai devreme l-a împins pe Max în cameră și l-a forțat să stea jos, în fața mea.
                          

                          
            - Acum, ori ai grijă cum te comporți, ori îți vei lua adio de la cină pentru o săptămână.
                          

                          
            - Da, mă rog, poți pleca.
                          

                          
            Bărbatul își dă ochii peste cap și iese din cameră, lăsându-mă pe mine singură cu Max. Acum, uitându-mă atent la el, nici nu mai părea ca băiatul pe care îl știam eu. Fața lui era mai palidă ca deobicei, avea niște cearcăne enorme, avea o tăietură la buza de jos și un piercing în sprânceana stângă, de care eu nu aveam habar. Nu mai purta hainele lui negre sau gri, ci purta un tricou și niște pantaloni de trening albi.