Încercări-capcană

                                    

                                          


                          


                          


                          
       Căldură sufocantă. Mici particule ce iritau nasul și gâtul și făceau respirația șuierătoare. Lumină reflectată orbitoare.  
                          
       Și nisip. Nisip cât vedeai cu ochii. 
                          
       Scorțos. Iritant. Agasant. Intruziv.  
                          
       Sufocant. 
                          
       După o vorbă veche de pe Pământ, dăduseră din lac în puț. Vraja de teleportare a Asanei îi scăpaseră de la moarte sigură, dar cum nu aveau o destinație anume în minte, îi aruncase în mijlocul nicăieriului. Trecuseră deja mai bine de două zile de când rătăceau fără direcție într-o mare de foc, sub soarele arzător. Nu mai aveau nimic de mâncare, iar apa se terminase de mult. 
                          
       Știau că dacă se opreau, însemna moarte sigură, așa că, au continuat să meargă. Aethyang era în continuare inconștientă, piticul și elful al căror nume le aflase, Doghek și Lothran o cărau în spate cu rândul, Selise îi tot arunca priviri îngrijorate și renunțase de tot la rochia greoaie și incomodă.  Asera o susținea pe ea, mergând cu pași mici, iar Asana se tot chinuia să descopere în ce loc îi aruncase vraja ei. Nu o mai folosise până atunci, și nu știa că avea nevoie și de un recipient-sursă, o ancoră, ca să ajungă la destinația dorită.  
                          
       Singurele neafectate de căldură erau celelalte două femei, hibrida Vifaeriss și ifrita Nadwu. Prima datorită jumătății ei dragonice, ce o făcea extrem de dură și rezilientă și a doua datorită faptului că așa era natura ei. În căldură era în elementul ei. 
                          
       Deja simțeau că puterile îi lasă, pașii le erau din ce în ce mai nesiguri și se clătinau iar gura și buzele tânjeau disperate după un strop de apă. Chiar și Lothran începuse să se clatine sub arșița pârjolitoare.  
                          
       Dune peste dune, o mare nesfârșită, sticloasă, neiertătoare. Ajunseră în vârful unei dune mai înalte și își rotiră ochii peste acel purgatoriu ce îi înconjura. O pală de vânt le flutură puțin părul, iar Asera își permise luxul de a închide ochii pentru un moment. Puterile o părăsiră și corpul îi căzu pe panta dunei, rostogolindu-se incontrolabil. Atât Selise cât și Asana strigară la unison după ea, iar Monica se repezi pe pantă după ea.  
                          
       Efectul de cascadă urmă imediat. Nisipul ce părea nemișcat de trecerea nesfârșită a timpului se mișcă odată cu ea, dezechilibrându-i și pe cei din vârful dunei. Curând, toți erau purtați pe pantă de un râu de nisip mișcător ce prindea viteză din ce în ce mai multă. 
                          
       Printre strigăte, icnete și eventuale îngropări parțiale ajunseră la baza dunei oarecum întregi. Fiecare era destul de amețit. Doghek înjura ca la ușa cortului, iar restul se amuzau pe seama asta. Lothran și Selise erau lângă Aethyang, asigurându-se că e bine. Monica o chemă pe Asana să se uite la Asera.
                          
— E bine? Sunteți toți bine?
                          
       În clipa următoare țipă deoarece nisipul se surpă sub ei și toți erau în cădere liberă. Deasupra lor se căsca gaura prin care căzuseră, dar imediat se micșoră la dimensiunea unei unghii.
                          
        Ziua devenea din ce în ce mai neprimitoare și frustrantă. Cumva aterizară destul de dur pe o pantă tare, ce îi goli plămânii de aer la impact și o trimise pe ea și pe restul rostogolindu-se până la baza ei. După câteva momente în care se auzeau doar icnete și gâfâieli dureroase, repetă întrebarea de mai devreme.
                          
— Sunteți toți bine? E careva rănit?
                          
—  Ah, înfigemi-aș toporul și mii de trăznete!  Am nisip până și în fund!