Capitolul 41

                                    

                                          
        Luni dimineața am intrat în școală, cu niște cărți în brațe și cu un ghizdan stând lejer pe umărul meu drept. Nici nu am fost surprinsă de toată atenția pe care o primeam. Mulți elevi se uitau la mine foarte insistent și când eram la o distanță decentă, începeau să vorbească cu prietenii lor despre mine. Prin surprindere, nu eram deranjată. Mă așteptam ca lumea să se uite și să vorbească, dar știam că asta se va întâmpla doar azi, de mâine, totul va fi uitat.
                          
        Am mers până la dulapul meu unde mă aștepta Kurt, stând rezemat pe dulapul de lângă al meu. Când am ajuns aproape de el, m-a luat în brațe și mi-a sărutat fruntea.
                          
        - Bună dimineața, frumoaso! Ce mai faci? spune, entuziasmat.
                          
        - Bună dimineața, Kurt. Mersi mult că vei sta cu mine pe viitor. Știu că nu prea am mai vorbit așa de mult în ultimul timp, dar...
                          
        - Oh, mai taci. Ești vara mea, suntem familie, iar familia se ajuta. Voi fii aici pentru tine! Și să știi că Sophia și Amber au întrebat de tine, chiar și Kian! Așa că va trebui să petreci prânzul cu noi.
                          
        Am acceptat, ușurată că voi avea cu cine să stau la masă. Am mers la prima clasa, unde profesorul deja avea un turn de caiete și foi gata pentru mine. Mi le-a dat zâmbind, urându-mi un ”Bun revenit!”. Din fericire, el nu m-a întrebat de ce am lipsit o săptămână de la școală, însă profesoara de logică nu a fost așa de politicoasă, și imediat ce am intrat în clasa, m-a chemat la catedră.
                          
        - Crystal, ai lipsit o săptămână întreagă de la școală, care e explicația ta? a țipat, încât toată clasa a tăcut și toată atenția lor era pe noi.
                          
        - Nu cred că este treaba dumneavoastră, tatăl meu a vorbit deja cu directorul.
                          
        - Am observat că și prietenii tăi delicvenți lipsesc...
                          
        - Tocmai ce am zis ca nu-i treaba dumneavoastră! Nu vă băgați nasul unde nu vă fierbe oala! am strigat surprinzător de tare, încât profesoara nu m-a mai băgat în seama pentru restul orei.
                          
        În următoarele ore, ceilalți profesori nu au fost așa de băgăcioși și nu m-au întrebat de ce am lipsit, ci doar m-au întrebat dacă mă simt bine, după care mi-au dat restul lecțiilor pe care le-am lipsit. Ușor, ușor, prânzul a venit, iar eu mergem grăbită spre cantină, lihnită de foame. Din păcate, nu am apucat să îl văd deloc pe Carter în aceste patru ore, și speram să îl văd acum, pentru că nu voiam să îl las singur.
                          
        Stând la coadă la mâncare, mă uitam peste tot prin cantină, de parcă mi-ar fi fost dor de locul ăsta. Nu mi-a fost. Dar în timp ce scanam persoanele, am dat de o pereche de ochi mai ciudați. Ochii lui Carter. Am strigat la el îndeajuns de tare ca el să mă audă,  și i-am făcut cu mâna semn să vină la mine. El nu a mai irosit timpul.
                          
        - Crystal, slavă Domnului că te-am găsit. Fetele de aici sunt mai rele ca niște hiene! Parcă m-au vânat toată ziua.
                          
         - Bun venit la liceul Beacon Hills! am spus, râzând de el.        
                          
        După ce ne-am luat mâncarea, i-am spus lui Carter să mă urmeze și am mers la masa lui Kurt. Prietenii lui, Sophia, Amber, Kian și Xander, erau și ei la masă. Fiecare dintre ei m-au îmbrățișat strâns, și după ce l-am introdus pe Carter, și el a primit acelaș tratament. Conversațiile pe care le aveam cu ei erau chiar surprinzătoare de amuzante și de naturale. Spre fericirea mea, nimeni nu m-a exclus.
                          
                Prânzul a trecut mai repede decât mai crezut, așa cum a trecut și ziua. Eu stăteam în fața salonului lui Max, așteptând un val de curaj. Odată ce a venit, am bătut la ușă și am intrat. Max stătea ridicat în pat și, spre surprinderea mea era singur.        
                          
        - Hei! șoptesc eu.
                          
        - Bună... Crystal.
                          
        - Cum te simți?
                          
        - Mult mai bine, mai trebuie să stau cu piciorul în ghips pentru două săptămâni. Acum îl aștept pe Bobby să vină să mă ia.
                          
        - Asta e bine. A mai zis doctorul ceva în legătură cu amnezia?
                          
        - Da, a zis că nu e permanentă, dar nu știe cât va dura.
                          
        - Oh...
                          
        Distanța dintre noi părea kilometrică pentru mine. Eu stăteam în fața ușii, iar el stătea în pat și abia se uita la mine când vorbea. Mă simțeam incomodă.
                          
        - Max... eu---
                          
        - Uite ce e, Crystal. Băieții mi-au spus multe despre trecutul nostru. Apreciez faptul că mă vizitezi, chiar apreciez. Și știu că încerci să mă faci să îmi amintesc, dar te-aș ruga să încetezi. Sunt un alt Max acum, am altă viață și nu o mai vreau pe cea veche. Așa că vreau să mă lași în pace și să uiți de mine!
                          
        Tonul din vocea lui s-a schimbat din una moale, în un tare și fără emoții, iar expresia lui facială era similară. Cuvintele lui nu erau nici pe departe unele drăguțe, erau veninoase și plină de ură, ură îndreptată spre mine. Mi-am lăsat capul în jos, mușcându-mi buza inferioară, încercând să mă abțin să nu plâng în fața lui.
                          
        - Bine... dacă asta vrei tu. La revedere, Max! vocea mea instabilă tremura. 
                          
        Am ieșit cât de repede am putut din salon și, în loc să mă duc spre ieșire, m-am dus pe acoperiș, acolo unde Valentino m-a adus când Max era încă în comă. Aici Val mi-a spus că Cei Cinci vor fi lângă mine mereu, dar acum? Acum nu mai cred în promisiunea lui. Nu mai cred în nimic: în iubire, în soartă, în fericire până la adânci bătrâneți. 
                          
        M-am așezat pe cimentul rece și mi-am adus genunchii la piept, plângând în ei. Aerul rece de toamnă mă izbea din toate direcțiile, iar eu nu aveam decât o jachetă subțire care nu era un scut foare bun, dar acum, nu îmi păsa. Lacrimile îmi udau blugii, iar eu nu puteam să mă gândesc decât la faptul că l-am pierdut pe Max. L-am pierdut așa de repede, însă mai dureros era faptul că Max mi-a spus să renunț. 
                          
        Când picături de ploaie au început să se varse pe mine, am decis că ar fi timpul să merg acasă. Stătusem mai mult de jumătate de ora la spital, Max probabil plecase acasă. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat pe Justin, aveam nevoie de fratele meu acum, indiferent de ce a făcut.
                          
        În doar zece minute, Justin a ajuns la spital, iar eu am fugit până la mașină și când am intrat, am sărit direct în brațe lui, iar lacrimile pe care le-am reținut au scăpat. Justin nu a recționat prima dată, dar apoi și-a pus brațele în jurul meu.
                          
        - Gata, gata, nu mai plânge Crystal. Spune-mi ce s-a întâmplat.
                          
        - Max...
                          
        Îl voiam pe Max! Deja îmi era dor de el, dor de sărutările lui. Voiam să fie lângă mine și să îmi șteargă el lacrimile. Nu voiam să cred că nu îl mai aveam, că nu mai era al meu, iar eu a lui. Nu mă puteam imagina cu altcineva, nu voiam pe altcineva, îl voiam pe Max!
                          

                          
 *********************************************************
                          
         Numai capitole triste, știu, o sa mai fie unul sau două și gata cu cele triste. Mai am cam 4 capitole din poveste, zic eu.