32. "Accidentul"

                                    

                                          
       
     - Nimic! Doar voiam să știu dacă suntem singuri! Atâta tot! dau din umeri.
                          
     - Eu mă gândeam la altceva! își mușcă buza, apoi mă privește de sus în jos.
                          
     - Nu! Îmi cer scuze, dar a doua oară nu o să mai fie așa de ușor să mă convingi! îmi iau privirea din ochii săi.
                          
      - Mai vedem noi! îmi face el cu ochiul, apoi îmi sărută obrazul și ne așezăm la masă.
                          
    După ce am mâncat, ne-am schimbat și am urcat în mașină.
                          
     - Acum unde mergem? îl întreb, iar el îmi studiază fața, apoi se lasă pe spate.
                          
     - Tu unde ai vrea? 
                          
     - Ce ai zice de examenul de conducere? spun, iar el se uită la mine instant de parcă l-a lovit ceva.
                          
     - Mergem să vedem dacă te înscrii? rânjetul lui apare, iar eu îi copii gestul.
                          
     - Da! Apoi mergem la apartamentul meu, bine? Trebuie să îi vedem pe mama și tata. Îmi e dor de ei.
                          
     - Cum zici tu, iubito! spune și îmi pune mâna pe coapsă. 
                          
    I-am oferit un zâmbet cald, apoi a condus până acolo. 
    Când am ajuns, am intrat amândoi, fiindcă nu a vrut să mă lase singură, apoi am discutat cu o doamnă de vârstă mijlocie, cu părul creț negru, despre tot ce se va petrece pe parcurs. 
După ce am terminat, am salutat-o politicos pe acea femeie și am plecat spre mașină. Eram așa de bucuroasă. Abia aștept să îi fac mamei și tatei această surpriză. 
     Mike râdea de modul meu de a mă bucura.  Mi-a deschis portiera mașinii ca să mă pot urca. A condus până acolo, iar mâinile noastre erau strâns unite. 
    Îmi era așa dor de ei, parcă au trecut ani de când nu i-am mai văzut. Am urcat rapid până sus, bătând la ușă imediat. L-am apucat pe Mike de mână și el m-a sărutat pe obraz, înainte ca ușa să se deschidă. 
    Mama m-a îmbrățișat, dar fața ei nu era una obișnuită. Se simțea inconfortabil probabil din cauză că se aștepta ca Mike să fie cu mine. Ne-a invitat înăuntru, el ducându-se spre canapea. M-am dus și eu aproape. Tata a venit și ne-a salutat, dând mâna cu Mike. Mă bucur că se înțeleg așa de bine. Am observat că nici tata nu avea o față comună mie. Ceva e neînregulă. 
                          
     - S-a întâmplat ceva? îmi ridic sprâncenele.
                          
      - Scumpo, avem să îți spunem ceva! mama s-a uitat când la mine, când la Mike.
                          
      - Pot să vă spun eu prima? Vă rog! zâmbesc bucuroasă, implorându-i din priviri.
                          
       - Mirry, mama continuă.
                          
       - Bine, spuneți voi...
                          
       - Tatăl tău a primit o veste în dimineața asta! oftează, iar atunci când mă uit la tata, dar el își lasă privirea în pământ.
                          
      - Bună sau rea? 
                          
      - Spune-i odată! vocea tatei se aude, făcând ca respirația mea să se taie pentru puțin timp.
                          
       - Te rugăm să nu plângi! Sarra deja a făcut-o! 
                          
      - Spune-mi mai repede! mă răstesc, iar Mike mă apucă de mână. 
                          
      - Mirryam, ne mutăm! 
                          
    În momentul nu am mai vazut nimic în fața ochilor. Corpul meu a început să tremure, iar inima să bată din ce în ce mai repede. 
                          
      - Cred că glumiți, nu? îi strâng mâna lui Mike mai tare, iar el se ridică și îmi apucă ambii umeri.
                          
     Tata a scuturat din cap negativ, iar ochii mei s-au umplut de lacrimi. 
                          
     - Nu! Nu se poate! Nu vreau! Nu! 
                          
     - Nu avem ce să facem! oftează ea.
                          
     - Voi și munca voastră tâmpită! Mi-ați promis că nu ne mai mutăm! Nu apuc să mă acomodez bine și îmi dați veștile astea de rahat! Nu mai pot! M-am săturat! De ce m-ați făcut dacă vă plimbați de colo-colo? spun și ies pe ușă, smucindu-mă din brațele lui Mike.

     Tremur toată și simt că totul se învârte în jurul meu. Nu îmi mai simt picioarele și cred că pot să cad din moment în moment. 
                          
     - Acum unde te mai duci? Nu ai unde! Mirryam! țipă Mike după mine, dar golul meu din stomac crește mai tare.
                          
      Am început să alerg înainte spre șosea, lacrimile prelingându-se pe obrajii mei îmbujorați. Mike a renunțat să mai vină după mine atunci când am început să alerg. 
    M-am oprit fiindcă obosisem, doar stăteam cu ochii închiși și trăgeam aer în piept. Un sunet puternic, ca de claxon, s-a auzit din spatele meu, iar în câteva secunde, am simțit o lovitură puternică. Înainte să închid ochii din cauza impactului, Mike îmi striga numele disperat și alerga spre mine. 

                          
       *Mike POV*

                          
    Am strigat-o și am început să alerg după ea, dar inima mi s-a oprit atunci când mașina a lovit-o. S-a izbit în corpul ei, apoi a oprit lăsându-l să se întindă pe șosea. Alergatul meu era disperat, iar bărbatul din mașină a coborât să o verifice. Avea mâna la gură și era în stare de șoc. 
                          
     - Mirryam! spun și o apuc de mână. 
                          
    Inima mea a luat-o la trap. Părul ei era pătat de sângele, dar nu eram sigur din ce parte curge. Îmi era frică și nu știam cum să acționez. Nu puteam să o ridic, fiindcă nu știam dacă are ceva rupt în ea, sau nu. M-am uitat la fața ei care era pătată de lacrimi uscate. Am sărutat-o pe obraz, promițându-i că o să fie bine în timp ce am scos telefonul din buzunar și am sunat la urgențe. 
                          
   - E numai vina ta! O să plătești pentru asta! mă uit cu o privire fulgerătoare spre bărbatul care stătea și se uita la ea.
                          
     - Ea a ieșit în fața mașinii mele! Nu eu am dat peste ea că am vrut! 
                          
      - Taci, fir-ar să fie! Înrăutățești situația! Măcar fi de folos și sună la urgențe! urlu la el, apoi simt cum pulsul meu crește mai tare.
                          
      - Nu fi nepoliticos! 
                          
    - Fac ce vreau! Nu sunt controlat de nimeni, dobitoc bătrân! Ai dat peste ea, fiindcă aveai telefonul ăla stupid la ureche! Ești un nenorocit și nimic altceva! 
                          
     - Nu ești singurul în șoc, dar te-aș putea plesni oricând ca să îți revi la normal! Atât de înalt ești, atât de prost! 
                          
     Furia îmi curgea prin vene, iar când am vrut să îl pocnesc în față pe boșorogul ăla gras din fața mea, tatăl lui Mirryam m-a oprit. Mama ei s-a dus către ea urlând de durere, iar sirenele salvării și a poliției se auzeau. 
                          
   - Ai dat de belea! Nu ai scăpat așa ușor! îi zic bărbatului. 
                          
    Nu-mi păsa cât de mare era pe lângă mine. Nu am mai reacționat așa de multă vreme. Ceva mi se întâmplă. 
    Medicii au luat-o pe Mirryam de pe jos și au urcat-o pe targă, apoi în vehicul. 
Disperarea m-a cuprins doar gândindu-mă că putea să moară din secundă în secundă lângă mine, ținând-o de mână. 
     Părinții au urcat cu ea în ambulanță, iar eu am rămas singur pe șoseaua plină de sânge. Am fugit spre mașină, iar când am intrat, o voce mi-a țipat numele. Era Sarra. Am coborât geamul mașinii, apoi am strigat-o să vină ca să o pot lua cu mine. Fața ei îmi aduce aminte de Mirryam. Este bucățică ruptă din ea. A deschis ușa mașinii, uitându-se cu ochii ei maro deschis în ai mei, apoi zâmbind. 
                          
    Nu a murit! Știu asta! Luptă pentru mine!
                          
   Am condus până la spital, pe tot drumul fiind într-un interogatoriu din partea Sarrei, despre sora și părinții ei. Îmi zicea că nu vrea să se mute, că vrea să stea cu mine și cu Mirryam dacă părinții ei pleacă, că nu vrea să se despartă de colegii ei și noua ei casă. 
    Când am ajuns, am ajutat-o pe Sarra să coboare din mașină, apoi în pași grăbiți, am ajuns în fața ușilor spitalului. 
    Părinții ei stăteau pe scaunele de așteptare, uitându-se spre mine cu disperare. Sarra a alergat spre ei, iar eu am rămas lângă ușa de la intrare, fiindcă nu voiam să merg lângă cei trei.