Capitolul XLVIII

                                    

                                          

    Karen ne-a pregătit o mulţime de dulciuri. Mănânc câteva și discut cu ea despre pasiunea ei pentru prăjituri. Landon nu ni s-a alăturat în sufragerie, dar asta nu pare să trezească suspiciunile nimănui. Mă uit înspre canapeaua pe care stă ţinând cartea în poală şi îmi reamintesc că trebuie să-i vorbesc cât se poate de repede. Nu vreau să-l pierd ca prieten.
                          
– Şi mie îmi place să fac prăjituri, doar că nu mă pricep deloc, îi zic lui Karen, iar ea râde.
                          
– Mi-ar plăcea să te învăţ, zice ea mândră şi eu îi zâmbesc. Ochii căprui îi sclipesc de speranţă, iar eu clatin din cap.
                          
– Ar fi minunat.
                          
Nu am inimă s-o refuz. Îmi pare rău pentru ea; chiar își dă silinţa să mă cunoască. Crede că sunt iubita lui Hardin şi nu pot să-i spun adevărul. Hardin nu s-a obosit să-i spună nici ei, nici tatălui său, ceea îmi oferă un dram de speranţă. Mi-ar plăcea ca toată viaţa mea să fie ca seara asta, să îmi petrec timpul cu Hardin, să mă urmărească cu privirea pe când discut cu tatăl său şi cu viitoarea sa mamă vitregă.
                          
A fost de treabă, cel puţin în ultima oră, și degetul lui mare îmi mângâie mâna, cu un gest blând care îmi dă fiori. Afară continuă să plouă şi vântul vuieşte.
                          
După ce isprăvim desertul, Hardin se ridică de la masă. Mă uit la el întrebător, iar el se apleacă şi-mi şopteşte ceva la ureche.
                          
– Mă întorc imediat, mă duc la toaletă, zice el și îl văd cum dispare pe culoar.
                          
– Nu ai habar cât îţi suntem de recunoscători. A fost grozav să-l avem pe Hardin în vizită, chiar şi pentru o simplă cină, spune Karen şi Ken o ia de mână peste masă.
                          
– Are dreptate, e minunat pentru un tată să-şi vadă unicul fiu îndrăgostit. Am fost foarte îngrijorat că nu e capabil de aşa ceva... a fost... un copil furios, mormăie Ken şi se uită la mine. 
                          
Cred că observă că mă foiesc stânjenită pe scaun, pentru că spune repede: îmi cer scuze, nu am vrut să te fac să te simţi prost, doar că ne place să-l vedem fericit.
                          
Fericit? Îndrăgostit? Mă înec şi încep să tuşesc; apa rece din pahar îmi alunecă pe gât calmându-mă şi îi privesc din nou. 
                          
Ei cred că Hardin este îndrăgostit de mine? Aş fi incredibil de nepoliticoasă să le râd în faţă, dar este evident că ei nu-şi cunosc fiul.
                          
Înainte să pot răspunde, Hardin se întoarce şi eu mulţumesc Cerului că nu mai sunt nevoită să găsesc o replică în faţa presupunerilor lor atât de plăcute, dar atât de greşite. Hardin nu se mai aşază, ci stă în picioare în spatele meu, cu mâinile pe spătarul scaunului.
                          
– Ar trebui să plecăm. Trebuie s-o duc pe Bessa înapoi la cămin, zice el.
                          
– Ah, nu fi prostuţ. Ar trebui să rămâneţi aici la noapte. Afară e furtună şi noi avem o grămadă de spaţiu, nu-i aşa, Ken?
                          
Tatăl lui Hardin încuviinţează dând din cap.
                          
– Desigur, amândoi sunteţi bineveniţi să rămâneţi.
                          
Hardin se uită la mine. Eu una vreau să rămân. Ca să-mi prelungesc timpul petrecut cu Hardin în ceea ce mi se pare a fi o lume departe de lumea mea, mai ales că el are o dispoziţie atât de bună.
                          
– Nu mă deranjează, răspund eu. 
                          
Dar nici nu vreau să-l supăr rămânând aici mai mult decât e cazul. Nu-i citesc nimic în ochi, dar nici nu pare mânios.
                          
– Minunat! Atunci aşa rămâne. O s-o conduc pe Bessa în camera ei... asta dacă nu vrei să stai cu Hardin în camera lui? întreabă ea.
                          
Nu e niciun fel de morală în vocea ei, ci doar bunătate.