Pustiu

                                    

                                          
Am țipat în mine de nenumărate ori,
Dar ecoul nu avea cum să se audă,
Se îngrămădea printre iluziile mele,
Regretele și vorbele cu vocea aia mută.
Cine să le audă și de ce să asculte?
Cine să înțeleagă sufletul ce simte...?
Nu te minte; fără de minte ai tăcut,
Și ai trecut prin toate...
Te cufunzi, dar le înfrunți pe toate,
Ținând capul sus, ascunzând sulițele-n spate,
Cu scuturi în față, dar nu au avut curaj,
Credeau că totul este o vrajă,
Dar plini de vrajbă, nu mi-au lăsat răgaz.
Clădeam din nimic un tot,
Dar cădeam în elogii ale sumbrului eu,
Ce îmi cerea iertare.
Mă certa și mă alina când nu găsea scăpare...
M-am pierdut de mult în mine și zac,
Dar râd, că drumul încă-i lung,
Și nu e nimeni să-mi anime patima...
Un rămas bun. Și rabd,
Însăsetată, aștept răbdătoare secunda,
Prin goana timpului, fără de stare,
Să-mi șteargă lacrimile de până acum.