Capitolul XLVII

                                    

                                          

   Karen mi-a zâmbit recunoscătoare când m-am oferit s-o ajut cu strânsul mesei şi a părut puţin surprinsă de acest lucru. 
                          
Pun farfuriile în mașina de spălat vase, în timp ce ea spală platourile mari. Îmi dau seama că toate farfuriile par nou-nouţe şi îmi amintesc câtă pagubă a făcut Hardin în acea seară. Poate să fie atât de crud uneori. 
                          
– Dacă nu te superi că te întreb, de cât timp te vezi cu Hardin? 
                          
Roşeşte la propria ei întrebare, dar eu îi zâmbesc călduros. 
                          
Îmi dau seama că ar fi cel mai bine să evit vreun răspuns despre o relaţie amoroasă și îi spun: 
                          
– Păi, ne cunoaştem cam de o lună; e prieten bun cu Kath, colega mea de cameră. 
                          
– I-am cunoscut doar pe câţiva dintre prietenii lui Hardin. Tu eşti... ei bine, tu eşti diferită de cei peste care am dat până acum. 
                          
– Da, suntem foarte diferiţi. 
                          
Fulgerele brăzdează cerul şi ploaia începe să bată în ferestre. 
                          
– Uau, plouă cu găleata afară, spune ea şi închide ferestruica de deasupra chiuvetei. Hardin nu este atât de rău pe cât pare, continuă să vorbească, deşi pare că mai degrabă îşi aminteşte ei însăşi acest detaliu. Doar suferă. Mi-ar plăcea să cred că nu va fi mereu aşa. Trebuie să-ţi mărturisesc că am fost foarte surprinsă că a venit aici în seara asta şi nu pot să cred altceva decât că este vorba de influenţa ta. 
                          
Luându-mă prin surprindere, îşi pune mâinile în jurul meu şi mă îmbrăţişează. Nefiind sigură ce ar trebui să spun, o îmbrăţişez şi eu. Ea se retrage, dar îmi pune mâinile sale cu manichiură impecabilă pe umeri. 
                          
– Îţi mulţumesc din suflet, zice ea, după care îşi şterge ochii cu un şerveţel şi se întoarce la vase. 
                          
Este prea drăguţă ca să-i spun că eu nu am nicio influenţă asupra lui Hardin. A venit în seara asta aici pentru că a vrut să mă enerveze. După ce termin de pus farfuriile în maşina de spălat vase, mă uit cum cad picăturile de ploaie pe fereastră. Este absolut incredibil cum Hardin, care urăşte pe toată lumea, în afară de el însuşi şi poate de maică-sa, are atâţia oameni cărora le pasă de el şi totuşi el refuză să se apropie de ei. E norocos că îi are, că ne are. Știu că sunt unul dintre acei oameni. Aş face orice pentru Hardin, chiar dacă m-aş apuca să neg, știu că este adevărat. Eu nu am pe nimeni. În afară de Adam şi mama, şi amândurora la un loc nu le pasă de nimeni aşa cum viitoarei mame vitrege îi pasă de Hardin. 
                          
– Mă duc să văd ce face Ken. Simte-te ca acasă, draga mea, îmi spune Karen. 
                          
Clatin din cap şi mă hotărăsc să-l găsesc fie pe Hardin, fie pe Landon, pe oricare din ei îmi iese în cale primul.
                          
Landon nu e de găsit la parter, aşa că urc către camera lui Hardin. Dacă nu e acolo, mă gândesc, o să stau singură la parter. Apăs pe clanţă, dar uşa este încuiată. 
                          
– Hardin? 
                          
Încerc să vorbesc în şoaptă, ca să nu mă audă nimeni. Bat cu degetele în uşă, dar nu aud nimic. Exact când mă întorc să plec, uşa țăcăne şi Hardin o deschide. 
                          
– Pot să intru? îl întreb, iar el dă din cap scurt şi deschide larg ușa ca să îmi facă loc. 
                          
În cameră este o adiere de vânt şi pot simţi mirosul răcoros al ploii intrând prin fereastra cu arcadă. El se duce și se așază pe băncuţa de sub fereastră şi îşi ridică genunchii la gură. Se uită lung pe geam, dar nu-mi adresează niciun cuvânt. Mă aşez în fața lui și aştept ca picăturile constante de ploaie să-şi creeze propriul lor ritm liniştitor.