Capitolul XXXV

                                    

                                          
    – Ce cauţi aici? îl întreb pe Hardin, deşi nu vreau să aud niciun răspuns, mai ales de faţă cu Adam.

                          
– Tu ce crezi? Te-ai strecurat şi ai fugit de lângă mine când dormeam; ce dracu’ a fost faza aia? tună el.

                          
Îmi ţin respiraţia, iar vocea lui se loveşte de zid. Chipul lui Adam este străfulgerat de mânie şi îmi dau seama că începe să pună lucrurile cap la cap.

                          
Iar eu sunt împărţită între a încerca să-i explic lui Adam ce se întâmplă şi lui Hardin de ce am plecat.

                          
– Răspunde-mi! ţipă Hardin şi se postează în faţa mea.

                          
Sunt surprinsă să-l văd pe Adam intervenind între noi.

                          
– Nu ţipa la ea, îl avertizează pe Hardin.

                          
Eu am rămas paralizată, iar chipul lui Hardin e schimonosit de furie. De ce e atât de supărat că am plecat? Şi-a bătut joc azi-noapte de cum îmi organizez viata, iar dimineaţă m-ar fi dat probabil afară. Trebuie să spun ceva înainte ca toată povestea asta sa se întoarcă împotriva mea rău de tot.

                          
– Hardin... te rog să nu începi chiar acum, îl implor eu.

                          
Dacă pleacă, aş putea să-i explic lui Adam ce se petrece.

                          
– Ce anume să nu încep, Beatrice? mă întreabă Hardin şi se îndreaptă spre Adam.

                          
Sper ca Adam să stea departe de el. Nu cred că Hardin va ezita să-l pocnească. Adam e destul de musculos datorită fotbalului, mai ales prin comparaţie cu trupul slab al lui Hardin, dar nu mă îndoiesc că Hardin îl poate imobiliza şi învinge.

                          
Ce naiba se întâmplă în viaţa mea de am ajuns să mă îngrijorez pentru o eventuală bătaie între Adam şi Hardin?

                          
– Hardin, te rog, pleacă şi o să vorbim despre asta mai târziu, îi spun eu, încercând să aplanez situaţia.

                          
Dar Adam scutură din cap.

                          
– Despre ce anume să vorbiţi? Ce naiba se întâmplă aici, Bessa?

                          
Oh, Doamne Dumnezeule!

                          
– Spune-i, hai, fă-ţi curaj şi spune-i, zice Hardin.

                          
Nu-mi vine să cred că face aşa ceva. Ştiam cât de crud poate fi, dar cu asta deja a depăşit orice limită.

                          
– Ce să-mi spui, Bess? mă întreabă Adam, iar eu îi observ agresivitatea pe care i-o provoacă Hardin, care se îmblânzeşte însă când vorbeşte cu mine.

                          
– Nimic, ceea ce ştii şi tu, că am rămas acasă la Hardin şi Landon noaptea trecută, mint eu.

                          
Încerc să-mi potrivesc privirea cenuşie cu a lui Hardin, sperând să înceteze imediat, dar el se uită în altă parte.

                          
– Spune-i, Bess, sau îi spun eu, mormăie Hardin.

                          
Ştiu că s-a dus totul naibii. Ştiu că nu mai pot ascunde nimic şi încep să plâng. Dar vreau ca Adam să afle de la mine, nu de la nesimţitul ăsta care zâmbeşte superior şi care ne-a adus pe toţi în situaţia asta. Mă simt umilită, nu atât din punctul meu de vedere, cât mai ales dintr-al lui Adam. El nu merită nimic din toate astea şi mi-e ruşine de felul în care m-am purtat cu el şi de mărturisirile pe care sunt obligată să i le fac de faţă cu Hardin.

                          
– Adam... eu... eu şi Hardin am... încep eu.

                          
– Ah, Dumnezeule, se bâlbâie Adam, iar ochii încep să i se umezească.

                          
Cum pot să-i fac așa ceva? Ce naiba a fost în capul meu? 

                          
Adam este atât de bun, iar Hardin este suficient de crud încât să ma faca sa-i frâng inima lui Adam în prezenţa lui.

Adam își duce mâinile la frunte și își clatină capul.

                          
– Cum ai putut, Bess? După tot ce am trăit împreună? Când a început totul?

                          
Lacrimile i se scurg pe obraji din ochii lui albaştri. Nu m-am simţit niciodată atât de oribil; eu sunt cauza acelor lacrimi. Mă uit către Hardin, iar ura mea este atât de puternică încât îl împing, în loc să-i răspund lui Adam. 
                          
Hardin e prins pe picior greşit și se dezechilibrează aproape prăbuşindu-se pe spate, dar se stabilizează şi nu cade.

                          
– Adam, îmi pare atât de rău! Nu ştiu ce am avut în cap.

                          
Mă năpustesc către prietenul meu şi încerc să-l îmbrăţişez, dar el nu îmi permite să-l ating. Şi probabil are dreptate. Dacă e să fiu cinstită, de la o vreme nu m-am purtat frumos cu Adam. 

                          
Nu ştiu ce naiba am avut în cap. Cred că mi-am imaginat că nebunul de Hardin va deveni un om civilizat, iar eu mă voi  despărţi de Adam ca să mă pot vedea cu el; cât de cretin e scenariul ăsta? Sau mi-am închipuit că mă voi ţine departe de Hardin, iar Adam nu va afla niciodată ce s-a întâmplat între noi?

                          
Problema e că eu nu pot sta departe de Hardin. Sunt ca o molie atrasă de flacără, iar flacăra asta mă arde în permanenţă. 

                          
Ambele idei sunt stupide şi naive, dar, de când a apărut Hardin în viaţa mea, nu am luat nici măcar o decizie corectă.

                          
– Habar nu am la ce te-ai gândit, spune Adam, cu o umbră de regret şi de durere în ochi. Nici măcar nu te mai cunosc.

                          
Şi cu asta iese pe uşă. Iese din viaţa mea.

                          
– Adam, te rog! Stai! strig eu şi mă năpustesc după el, dar Hardin mă apucă de mână şi încearcă să mă tragă înapoi.

                          
– Nu pune mâna pe mine! Nu-mi vine să cred ce-ai făcut! E o josnicie, Hardin, chiar şi din partea ta, ţip eu şi-mi trag braţul din strânsoarea lui.

                          
Îl împing din nou, cu putere. Nu am mai împins pe nimeni în viața mea înainte de ziua de azi dar îl urăsc atât de mult.

                          
– Dacă te duci după el, am terminat-o cu tine, spune el, iar mie îmi cade fața.

                          
– Ai terminat? Ce să termini? Să-ţi baţi joc de sentimentele mele? Te urăsc! 
                          
Dar fiindcă nu vreau să-i alimentez furia, mă domolesc și îi vorbesc mult mai calm: 
                          
- Nu poţi termina ceva ce nu am început niciodată. 
                          
Mâinile îi cad pe lângă corp şi deschide gura să vorbească, dar niciun cuvânt nu-i iese.

                          
– Adam! strig eu şi mă năpustesc pe uşă.

                          
Alerg pe culoar şi de-a lungul peluzei, prinzându-l în cele din urmă în parcare. El începe să mărească pasul.

                          
– Adam, te rog ascultă-mă. Îmi parte foarte, foarte rău. Am băut, ştiu că nu este o scuză, dar...

                          
Îmi şterg ochii, iar trăsăturile lui se îmblânzesc.

                          
– Nu mai pot să te ascult... spune el. 
                          
Încerc să-l iau de mână, dar el se fereşte.

– Adam, te rog, îmi pare atât de rău. Te rog, iartă-mă. Te rog.

                          
Nu-mi permit să-l pierd. Pur şi simplu nu-mi permit.

                          
Odată ajuns la maşină, îşi trece mâna prin părul lui perfect aranjat, apoi se întoarce cu faţa la mine.

                          
– Am nevoie de timp, Bessa. Nu ştiu ce să cred în acest moment.

                          
Oftez înfrântă, neavând habar ce să zic. Are nevoie de timp să treacă peste asta şi o să revenim la normal. Are nevoie de puţin timp, îmi tot repet.

                          
– Te iubesc, Bess, spune Adam, apoi mă ia prin surprindere sărutându-mă pe frunte înainte de a se urca în maşină şi de a demara.