9

                                    

                                          
Deschise ochii încet, întrebându-se cât o fi ora. Aerul cald din casă îl provoca să ațipească la loc. O mașină claxonă chiar lângă fereastră și asta îl forță să se trezească de-a binelea. Merse cu viteză încetinită în salon și deschise larg fereastra. Un vânt domol îi trecu prin păr. Se îndrăgostise de Dorobanți și mai ales de zona Capitale, care mereu avea cu ce să îl suprindă. Îi plăcea casa cu turn de pe strada Londra și cele două case de pe strada Finlanda, aflate una în fața celeilalte, ce aveau dragoni de metal pe post de felinare. Deseori prefera părculețele din cartier în detrimentul Parcurilor Kiseleff sau Herăstrău din apropiere. Mergea în parcul Khalil Gibran, se așeza pe un scaun, închidea ochii și își imagina că alături de dânsul este cineva. 
                          
Porni gramofonul și puse un disc pe pick-up. Muzica țâșni brusc și cu mare forță în toată camera. Era Primăvara din Cele 4 anotimpuri de Vivaldi. În duș, se miră când încurcă șamponul cu pasta de dinți. Încă se freca la ochi când ajunse în bucătărie, numai în boxeri. Își făcu niște ochiuri cu bacon în tigaie. N-ar fi rău să alerg și eu un pic, mormăi. În ultimul timp nu prea reușise să treacă pe la sală. Zis și făcut. Îmbrăcă un trening cu glugă, pantaloni sport și încălță adidașii. Mai aruncă o privire pe fereastră, când remarcă o siluetă care se oprise exact lângă cutia poștală din fața porții. Avea o glugă trasă peste cap, încât să nu-și dea seama dacă e femeie sau bărbat. Observă cum aruncă ceva în cutie, apoi începu să alerge în direcția opusă. 
                          
I se păru o scenă desprinsă din detectivele clasice de la Hollywood, chiar îl amuză pentru o clipă, gândindu‑se că doar o gândire romantică și fină ar mai fi putut regiza o asemenea scenă. Apoi își încordă zâmbetul într-o expresie severă, amintindu-și că, ridicol sau nu, el deja era personajul unui film anonim de prost gust și că, probabil, și de data aceasta era vizat. Coborî scările mai mult alergând. Privi în direcția în care fugise necunoscutul, însă strada era deja pustie. Se apropie repede de cutie și scoase din ea un plic.  Era de culoare albă și nu avea nimic scris pe el. De data aceasta nu-l mai luă prin surprindere plicul, chiar îl aștepta, sigur fiind că era pista perfectă pentru deconspirarea farsorilor. Alergă cu el în mână în perimetrul câtorva străzi, dar nu văzu decât o doamnă care se plimba cu copilul. Se opri pe strada Roma și rupse marginile plicului cu mâna. Nu-i mai rămase decât să citească grăbit rândurile de pe foaie. 
                          
Încearcă să simți fericirea unei păsări atunci când este eliberată din colivie. Încearcă să trăiești viața unui fluture, știind că ea durează numai o zi. Încearcă să treci prin tine emoția omului, cu o secundă înainte de un accident fatal. Deși, la ce bun să te îndemn să încerci: singur știi cum e asta. Theodor, avem atât de puține șanse să trăim la intensitate maximă un moment, un sărut, un om și crede‑mă, acest moment e posibil numai în prezent. A doua zi pasărea este înapoi în colivie, fluturele e mort și omul e nefericit. Fericirea însăși e temporară, aproape că nu există. La ce bun atunci să nu te bucuri astăzi de ea?
                          
Uneori ai nevoie de doar un minut, un amărât de minut din viața ta ca să schimbi totul. Și atunci, folosește acest minut ca să explici unui om că-l iubești. Sau cel puțin că ești în stare să ții la el. 
                          
Câteva clipe rămase inert, fără a ști ce vrea să facă mai departe, să continue să alerge, să intre în casă sau să bea ceva în primul local pe care-l va întâlni? Ce dovadă putea reprezenta un plic și un mesaj desprins din cărțile de citate și aforisme? Pe cine avea să caute și pe cine avea să găsească? După minute bune de agonie, își așeză gândurile sub pleoapele ochilor închiși. Respiră adânc. Îl consumase prea mult mesajul de data trecută, trezind bănuieli, frici și îndoieli pe care nu le mai avuse. Începuse să se gândească că, exact ca în strategiile politice, cineva încearcă să deplaseze accentele din viața lui, încolțindu-l de slăbiciuni. Și atunci, ce era în joc? Afacerea sa, banii, viața? Oricât de mult exagera și conștientiza că o face, Theodor nu vroia să se detașeze. Pentru prima dată, după mult timp, simțea că e un personaj principal, că are o provocare și o misiune. Puse plicul în buzunar și începu să alerge. Ieși de pe Washington și coti spre Calea Dorobanților. Se pierdu apoi printre străzi, gândindu-se unde ar putea fi în acest moment Laura.