‹LXVII›

                                    

                                          


     Era trecut de ora doisprezece după-masa, ma mustrez singura ca l-am lăsat sa plece singur si pe o vreme atât de urâtă. Mai avea si mult de mers. 
El s-a purtat protector cu mine, si eu ce am făcut? 
Idioato!
     Dar in orice caz, nu cred ca locuia acolo. Pana la urmă trebuia să îi cer si eu cateva explicații. 
Am fugit in dormitor si am sărit in pat dând totul la oparte in încercarea de a găsi telefonul. 
Imediat văzându-l pe noptiera. 

     Degetele imi tremuram si nu mai nimeream nici codul de acces si nici touch ID-ul. Calmează-te, mi-am spus. Daca patise ceva ar fi fost numai vina mea. 
Deși...daca stau bine sa ma gandesc, părea, adică era unul dintre cei mai musculoși tipi pe care ii văzusem pana acum. Daca am fi fost "relația" noastră in alt context, m-aș îndrăgosti de el. La ce ma tot gandesc ? Nu o sa fie niciodată ceva intre noi, niciodată! 

M-am linistit cateva momente si l-am apelat. Tonurile erau singurele sunete. Respirația mi-a devenit acută cand i-am auzit vocea. 

— Da? Avea vocea groasa si răgușită, cel mai probabil nici nu se trezise. 

—Uhm...te-am sunat să-ți spun ca...să-ți aduc aminte ca...esti un fraier. Cee?
A ras scurt. 

— Atât? Ma întreabă. 

— Mm...Da...ce-ar putea fi altceva? 

— Nu stiu. Esti sigură? Esti sigură ca nu m-ai sunat sa vezi dacă am ajuns bine? 

— Nu, sigur ca nu. Ce nebun ar sta in partea aia a orașului? Pff...sunt sigură ca stai mult mai aproape. 

— O, sigur ca nu. Inca cateva străzi mai departe de acel parc. Nu-i mult. 
Imi picase fața. 

— Oh, pai...si in cat tim ai ajuns? 

— Nu cred ca mi-a luat mai mult de doua ore. Dar stai liniștită, sunt un baiat mare si ma descurc. Apreciez ca iti faci griji pentru mine. 

— Eu...eu nu-mi...nu-mi fac griji...mai ales pentru tine. 
Si cu astea spuse am încheiat apelul.