- Spune-mi că ești a mea, îmi șoptește pe piele, iar eu încuviințez ușor din cap, coborându-mi mâinile pe corpul său.
- Sunt a ta... îngaim cu greu, încercând să mă adun, dar îmi este imposibil.
Se întoarce asupra buzelor mele, iar inima începe s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Enzo
— Trebuie să-i spui! Are dreptul să știe ce se întâmplă... oftez grav, masându-mi enervat tâmpla stângă, dorindu-mi să alung durerea teribilă de cap, însă este în zadar.
Îmi încleștez maxilarul când își mișcă capul în semn de negație pentru a mia oară în această seară și am nevoie din tot controlul din lume ca să nu-i zic vreo două, însă cred cu tărie că e necesar din moment ce mă privește de-a dreptul relaxat și degajat.
— Nu trebuie să știe nimic. Ceea ce nu știe nu o poate răni! răspunde după ceva timp, gesticulând din mâini pentru a-și întări spusele.
— La naiba, Dima! Face parte din lumea asta bolnavă și știm amândoi cum se va sfârși dacă vei continua să-i ascunzi adevărul! răbufnesc, dorindu-mi să-l ucid la propriu din priviri.
— Vrei să-ți amintesc cine a introdus-o în lumea asta bolnavă? Ți-am spus să stai naibii departe de ea, dar tu în schimb te-ai decis să-i ieși mereu în cale! mă privește acuzator, clar nervos.
Oftez și-mi dau ochii peste cap, începând apoi să râd de-a dreptul, amuzat că are tupeul să arunce toată vina asupra mea.
Da, poate că nu l-am ascultat când mi-a cerut să păstrez distanța, dar asta nu înseamnă că mi-am dorit să o introduc în lumea mea. Încă din prima clipă mi-am dorit să o protejez de lumea asta bolnavă, chiar și de mine. Mi-am dorit atât de mult să o țin departe de tot ceea ce se întâmpla încât am început să cred că singura metodă de a o ține în siguranță este să o țin cât se poate de aproape de mine. Nu am plănuit să mă îndrăgostesc de felul în care zâmbește, de vocea sa, de felul în care mă privește, însă s-a întâmplat și să fiu al naibii dacă o să-mi cer vreodată scuze pentru asta!
— Vrei să-ți reamintesc că nu a trecut nici măcar un an de când am cunoscut-o și că noi doi ne cunoaștem de mai bine de patru ani?! îndrept degetul arătător spre el iar apoi spre mine, subliniindu-mi spusele.
Dima pălește, începând să clipească des în timp ce se așază pe unul dintre scaunele de la bar. Pleacă privirea și se încruntă, înjurând în barbă.
— Eu... nu-i pot spune. Dacă află că eu i-am dat Melisei acel joint... se oprește brusc, pironindu-și privirea asupra mea.
— Melisa? îmi arcuiesc sprâncenele nedumerit, nerecunoscând acel nume.
Închide ochii câteva clipe, trăgând puternic aer în piept, după care-și încleștează maxilarul și deschide ochii, pironindu-și privirea asupra mea.
— Dacă va afla adevărul va fi distrusă și n-am de gând să permit așa ceva. Niciodată, dar absolut niciodată nu o voi mai privi cum se stinge câte un pic în fiecare zi, cum zâmbetele îi părăsesc chipul. Nu pot să o fac... murmură după ceva timp, plecând privirea.
