"Chiar și cele mai frumoase povesti de dragoste au un sfârșit..."
Reyna Shelton nu duce tocmai un trai bun la vechiul liceu, iar părinții săi dornici să o vadă fericită o înscriu la un liceu de primă clasă. Acolo viața i se schimbă radical odată cu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am dormit la el pentru a doua oară. Presimt că o să fie ritualul meu preferat. Am devenit obsedată să-l simt lângă mine.
Chiar când voiam să mă ridic mână lui îmi apucă șoldul mai strâns și îmi lipește spatele mai mult de pieptul lui.
- Dalton, dacă nu mă lași să plec presimt că voi vomita în patul tău, și inclusiv pe tine.
Nu glumesc. Chiar mă trezisem cu o durere îngrozitoare de burtă.
Imediat cum aude îmi dă drumul și îmi croiesc drumul spre baie. Când ajung la ușa băi durerea persistă și alerg într-un suflet spre toaletă și vărs tot ce-mi deranja stomacul.
Dalton ajunge în spatele meu și îmi prinde părul în mână pentru al nu-l murdării.
După ce vărs tot conținutul acesta se apleacă și mă sărută pe frunte.
- Ești bine, prințesă?
- Sunt bine! îi răspund. Probabil am mâncat ceva ce mi-a deranjat stomacul. Nimic grav.
Mă ridic și îmi dau cu niște apă pe față. Mă simt extrem de rău, dar nu-mi pot imagina de la ce.
Ne așezăm amândoi în pat, Dalton cu spatele rezemat de spătarul patului iar eu cu capul pe genunchii lui. Îmi ia o șuviță de păr și începe să se joace cu ea.
- Sigur ești bine? Pot să-ți dau o pastilă de la Jennifer.
- Da, sunt bine, îl asigur. Nu e prima dată când mă simt așa. Toată săptămâna mi-a fost...rău, cred.
- Nu te-ai dus măcar la doctor?
- Nu am de ce să mă duc, îi zic. Mă simt foarte bine.
Stăm așa câteva minute fără ca niciunul să mai zică ceva. Voiam să profit la maxim de timpul ăsta petrecut împreună.
Totuși, o întrebare ce nu avea niciun răspuns în capul meu mă macină să i-o zic.
- Ce sunt pentru tine?
- Ce e cu întrebările astea, Reyna?
Ador cum sună numele meu pe buzele lui.
- Doar eram curioasă...
Zic cu vocea scăzută.
- Dependența de care aveam nevoie.
Inima începe să-mi bată mai repede în piept. Cred că o poate auzi și el la fel de bine cum o aud și eu.
Încep să mă foiesc în locul în care eram, și pot să jur că are un zâmbet cât toată fața în momentul ăsta.
- Observi și tu, blondo?
Tac pentru un moment. Pare că își bate joc de mine.
- Ce să observ?
- Chimia asta dintre noi. E prea puternică.
Un zâmbet stupid îmi apare pe față. Orice ar zice el mi-ar bucura sufletul.
- Tu sigur ești Dalton? mă ridic pentru al privi în ochi.
- Tu sigur ești blonda mea? mă ironizează. De când ai prins tupeul ăsta?
Mă așez lângă el fără să rup contactul vizual. Imediat ce fac mișcarea bruscă burta îmi vâjâie.
- Poate de când te-am cunoscut pe tine.
Își vâră brațul după gâtul meu iar eu îmi pun capul pe umărul lui. Mă simt acasă în sfârșit.
- Chiar sunt curioasă de ceva...
Sparg liniștea ce s-a așternut între noi.
- Spune, zice foarte calm.
- Nu mi-ai povestit niciodată de părinții tăi. De ce au murit?
Mușchii feței i se încordează și îmi ridic imediat capul.
- Înțeleg dacă nu vrei să vorbești despre asta. E un subiect mai...
- Din cauza mea au murit, mă întrerupe trecându-și o mână prin firele de păr. Trebuia să plecăm toți la un eveniment. Toți în afară de Jennifer, ea era deja acolo. Eu eram la volan, tata pe scaunul din dreapta iar mama în spate. Pe drum, eu cu tata ne certam foarte rău. Mama tot încerca să-i zică tatei să se oprească, dar el tot nu înceta din a mă jignească. Când am luat curba nu am văzut tirul ce urma să vină, iar eu prin încercarea mea de a nu intra în el am intrat cu mașina într-un șanț. Din cauza vitezei pe care am avut-o impactul a fost aproape mortal...
Niște lacrimi fierbinți curg șiroaie pe obraji mei. Totuși, pe fața lui Dalton nu văd niciuna.
- Eu, după cum vezi, am scăpat. Tata și mama au avut răni foarte grave. La înmormântarea lor Jenni nici nu a avut curajul să mă privească în ochi. Era foarte furioasă pe mine. Abia peste câteva săptămâni de la accident a început să vorbească.
- Îmi pare foarte rău să aud asta...
- Nu o să mă iert niciodată pentru asta. Preferam să fiu eu în locul lor!
- Dar Jennifer te-a iertat, încerc să-l liniștesc.
- Nu o să mă ierte niciodată, Reyna!
Nu îi mai spun nimic decât îmi înfășor brațele mele micuțe în jurul gâtului său. Simt cum se liniștește odată cu atingerea mea și mă strânge mai tare.
Vreau să știe că eu voi fi mereu lângă el. Mereu îl voi asculta și niciodată nu-l voi critica pentru faptele lui.
,,Iar lângă mine era el, mereu el. Singurul care mă înțelegea și lângă care vreau să îmi petrec restul vieții."
Puțin cam siropos, dar știți cum e proverbul ăla ,,Asta este liniștea dinaintea furtunii."
