Capitolul 22

                                    

                                          
Mirosul de mucegai era puternic și umiditatea o puteai simți în fiecare particulă de oxigen. Tot ce transmitea acea încăpere era frică și teroare. Un iz de sânge se face simțit cu cât înaintai mai mult spre mijlocul camerei de la subsolul clădirii unde Maximilian își duce dușmanii. Un parfum greoi se amesteca cu toate acele mirosuri și îți oferea o stare de greață. 
Fix în mijlocul locului tenebros, se află un bărbat legat cu lanțuri. Arcada având-o spartă, din nas curgându-i-se sânge până la bărbie, iar dinții își pierduse de mult culoarea albă. Cu toate că arăta mai mult decât rău, nu se lăsa doborât și încerca să reziste loviturilor primite. 
— Nu am reușit să aflăm nimic. Nu vrea să vorbească. 
Atunci când Maximilian ajunge în dreptul scenei din fața lui, este pus la zi cu tot ceea ce se întâmplă acolo. Acest bărbat a fost prins după ce a fost luată o nouă urmă a camioanelor dispărute. Deși oamenii lui Maxi l-au torturat ore în șir, acesta nu voia să cedeze și să spună ceea ce știa. A fost instruit foarte bine de cel ce-i era șef și nu avea să cedeze în fața nimănui. 
— Vă rog să mă lăsați singur! Vocea lui Maximilian răsună în întreaga cameră, făcându-i pe toți să fie atenți la el. 
— Dar șefu'... 
— Am spus să ieșiți, acum! 
De data aceasta nimeni nu mai îndrăzni să se opună și cei cinci bărbați se făcură nevăzuți. Maximilian își privi victima din toate unghiurile și nu putea să nu fie satisfăcut de faptul că bărbatul rezistase oamenilor lui. Nu oricine are atâta sânge în el încât să le țină piept celor mai buni oameni ai lui. Era de admirat acest lucru. A trecut ceva timp de când nu se mai întâmplase una ca asta. 
Însă acum, nu mai era vorba despre asta. Era vorba despre câteva milioane de euro de armament, iar acest lucru nu era ceva minor. Nu putea să închidă ochii asupra acelor bani nici dacă ar ști că este ultimul lucru pe care îl face; gasirea lor. 
— Se pare că nu vrei să vorbești. Ce spui dacă am sta amândoi să discutăm puțin? Și cine știe, poate astfel vei fii mai comunicativ. 
Bărbatul, în loc să-i răspundă lui Maximilian, încearcă să-l scuipe. Cu un rânjet pe față, Max îl privește direct în ochi. Era impresionant cât de loial îi era șefului său, încât să nu cedeze nici după ce a fost torturat câteva ore. 
— Dacă n-ai face parte din tabăra adversă, te-aș respecta pentru curajul de care dai dovadă. Însă, vezi tu, lucrezi pentru dușman și acest lucru îmi cam displace, așa că tot ceea ce primești de la mine în acest moment, este puțină apreciere. 
Fără să mai adauge și altceva, se îndreaptă spre o masă dintr-un colț al încăperii. Zâmbi răutăcios când zări cleștele printre celelalte jucării ale sale. Îl apucă între degete cu un zâmbet răutăcios pe buze. Când venea vorba de tortura umană, putea deveni o adevărată bestie. Mai ales atunci când victima lui se punea cu el și-l sfida. 
Fără să-l anunțe în prealabil, îi prinde bijuteriile între clești și strânge atât cât să-l audă cum urlă de durere. Îi dă drumul pentru câteva secunde, ca mai apoi să-l strângă din nou cu mai multă putere. 
— Tot nu ai de gând să vorbești? Ai fost antrenat foarte bine din câte observ. Eu pot să continui în acest ritm pentru mult timp, dar nu aș putea să spun același lucru și despre tine. 
Perle de transpirație i se prelingeau pe față în jos sin cauza durerii și cu toate acestea, bărbatul nu scăpase nici o informație. Max începea să-și piardă calmul și îi venea să-l ucidă pe loc, fără alte încercări de-al face să vorbească. Își încleștase maxilarul atât de tare, încât avea impresia că îi vor pușca dinții. Aruncă cleștele undeva în spatele lui, acesta scoțând un sunet strident acoperind gemetele de durere ale prizonierului său. 
Într-un moment de nebunie, în care adrenalina îi acoperi rațiunea, Max sări pe unul din cuțitele aflate printre restul lucrurilor de pe masă și se năpusti asupra bărbatului. Cu o privire animalică și complet scăpată de sub control, îi băgă vârful lamei în piept. Omul începu să tușească și să scuipe sânge, aproape înecându-se cu propriul lichid din gură. 
— Vorbește! Acum! Pentru cine lucrezi? Dacă nu vorbești, limba îți va sta atârnată de gât în loc de colier. 
Bărbatul nu avea de gând să vorbească și cu atât mai puțin să-i dezvăluie lui Maximilian identitatea șefului său. Indiferent dacă avea să spună ceva sau nu, viața lui atârna de un fir de ață. Că era ucis de Max sau de șeful său, tot cu o moarte era dator. Și prefera să moară de mâna lui Willingham, decât cea a omului pentru care lucrează. Doar privindu-l pe Max și știa că nu avea să reziste prea mult și avea să-l ucidă, curmându-i suferința. Însă gândindu-se la o moarte din partea celui care îl plătea, nu avea să fie sigur de o plată rapidă. 
— Bine, văd că nu mai ai nevoie de limbă. Și așa nu spui nimic. 
Îl prinde cu mâna de mandibulă și îl strânge atât de tare, încât omul gemu de durere și fără să vrea asta, deschise gura dându-i lui Max acces spre limba lui. O avea umflată și aproape vineție la cât s-a mușcat de ea. Fără alte preavize, Maximilian îi taie limba pe la jumătatea ei. Sângele țâșni în toate direcțiile ajungându-i pe față și haine. Nu era scârbit de asta, din contră, scoase limba și își șterse buzele gustând din lichidul roșu. 
Gemetele pline de durere ale bărbatului umplură liniștea încăperii, iar satisfacția și plăcerea i se puteau citii pe chipul lui Max. Trecuseră ceva timp de când nu mai simțise acea adrenalină curgându-i prin vene. De când nu se mai simțise atât de viu. Trupul celui legat de tavan începuse să se zvârcolească din toate încheieturile, cel mai probabil din cauza durerilor și cât de curând avea să moară. Nu din cauza suferinței, însă cel mai probabil se va îneca cu propriul sânge. 
Maximilian știa că și-a terminat treaba, că nu mai avea ce să facă cu acel om. Era furios pe faptul că n-a reușit să scoată nici măcar un indiciu despre cine ar putea fi șeful lui. Îi venea să lovească ceva, orice, cu pumnii doar ca să-și elibereze din tensiunea adunată. Închise ochii pentru câteva clipe și inspiră profund strângând atât de tare palmele în pumni, încât încheieturile degetelor începuseră să i se albească. Oricât de mult și-ar fi dorit să-și omoare prizonierul în bătaie, știa că nu avea să rezolve nimic. 
Lasă aerul să-i părăsească plămânii, se întoarse pe călcâie, își scoate pistolul de la spate, ascuns după cămașă și îl descărcă direct în mijlocul frunții bărbatului. Nu mai avea nici un rost să-l vadă agonisindu-se și zvârcolindu-se de durere. 
Când ieși din cameră, trei dintre oamenii lui îl așteptau în poziția de drepți, urmând să-i execute orice poruncă. Nu li se putea citii nimic pe fețe, de parcă ar fi niște roboți programați doar pentru executarea ordinelor. Și fără să primească vreun cuvânt din partea șefului lor, o simplă privire scurtă și deja știu ce au de făcut; să curețe locul cât mai repede cu putință.