Capitolul 15

                                    

                                          
Imediat cum intră pe porțile imense, este asaltat de către Nils de spui că tocmai îl are pe Dumnezeu în fața sa.
— Domnule, vă rog să nu mă mai lăsați să am grijă de domnișoara Glow.
Cu toate că avea nervii întinși la maxim, reuși să se stăpânească în fața șefului său.
— Ce s-a întâmplat Nils?
— Jur că încerc să mă stăpânesc, însă îmi este frică că am s-o strâng de gât pe domnișoară. 
Max îl privi cu o sprânceană ridicată și, într-un fel, se așteptă la orice. Deja își făcea câteva scenarii în minte. 
— S-a dat la mine, domnule. Continuă bărbatul ușor jenat. 
Nu știa cum să reacționeze la vorbele angajatului său, deoarece se aștepta la o astfel de recurgere din partea Anei. Știa că este determinată să obțină ceea ce-și dorește, însă credea că a calmat-o atunci când i-a făcut propunerea de a deveni iubita lui pentru treizeci de zile. 
— Ești liber, Nils. 
Nu așteptă să-i vadă reacția gărzi lui de corp și nici nu știa de ce l-a expediat atât de repede, mai ales când îi dezvăluise un lucru atât de grav. Nu putea să conceapă ca femeia lui să se dea la alții, era ceva inimaginabil pentru el. 
În ciuda protestelor din mintea lui, mări pasul spre casă. Voia cu desăvârșire să de-a cu ochii de Anastasia și avea să aibă o discuție aprinsă amândoi. Avea să-i arate ce înseamnă să te dai la un alt bărbat înafară de omul tău. Avea să o pedepsească așa cum și-a imaginat de atâtea ori de când o are lângă el. 
Când puse piciorul pe prima treaptă ca să meargă în camera ei, ceva îl opri și în loc să-și continue drumul, făcu stânga împrejur și merse spre birou. Bingo! Ușa era ușor crăpată și o putea observa cu ușurință pe Ana. Stătea în scaunul lui, cu spatele spre el, legănându-se încet, părea atât de liniștită văzând-o din prag. O senzație ciudată pune stăpânire pe el și înghiți în sec fără să-și dea seama. Ceva nu era în regulă. 
— Mă bucur că ai reușit să vii acasă. Trebuie să vorbim. 
Max se oprește lângă ușă și încremeni câteva secunde văzând pistolul din mâinile Anei. Nu putea să-și imagineze o fire atât de plăpândă ținând în mâini un lucru atât de periculos. 
— Te rog, ia loc. Cred că ai de dat niște explicații. 
Înghiți în sec și se conformă. Nu avea de ales. Nu atunci când femeia pe care o iubește îl amenință cu propria lui armă. 
— O să vorbim, Ana, dar lasă arma jos. Nu este o jucărie. 
— Evident că o să vorbim, nu ai de ales! Vreau să-mi spui tot adevărul. De ce ai plecat acum șase ani? 
Maximilian se așează cu precauție în fața ei privind-o fără să clipească. Nu-i era frică că ar putea să-l ucidă pe el, îi era frică că Ana lui avea să se rănească. Și la cât de rece îl privește în acest moment, știa foarte bine că femeia nu mai gândește. Sau poate gândește mult prea mult... 
— Lasă arma jos, Ana. Te rog! 
— Ce? Jucăria asta? Nu, asta nu va sta nicăieri înafară de mâinile mele. Și nu sunt Ana! Ana a murit acum mult timp. 
— Ok, bărbatul își ridică ambele mâini în aer în semn de predare. Ce vrei să știi mai întâi? 
— De ce m-ai părăsit ca pe ultimul om? 
În acest moment, dacă ar putea, l-ar ucide pe Maximilian doar privindu-l. Doamne, l-ar strânge de gât nu altceva. 
— Am fost obligat, Ana. Dacă nu o făceam, tata ar fi fost în stare de lucruri nu prea frumoase. Eu nu aveam voie să mă îndrăgostesc sau să am o iubită. Și cu toate astea nu doar că m-am îndrăgostit, dar ți-am lăsat inima mea în acea seară, Ana. Poate că n-am fost lângă tine fizic, însă sufletul și inima mea au rămas în mâinile tale.