Capitolul 45

                                    

                                          
Emma pov:
Vruumm, vruuumm, vruumm!
Ce naiba se întâmplă? Și ce sunt zgomotele astea?  Capul...ma doare înfiorător de tare. E prea multa gălăgie. Și de ce este asa cald? Ba nu...acum e frig?
Ma uit la mâinile mele....pline de sânge. În dreapta mea? Tablă strivita, cauciucuri explodate...simt un fior pe șira spinării. Pulsul mi-o ia razna. Încerc sa ma ridic, dar e inutil. Ma uit spre picioarele mele....vad carne sfârtecata. La dracu! 
Confuzia ajunge undeva la limita subconștientului. Închid ochii încercând sa îmi aduc aminte. 
„Tastez telefonul în timp ce conduc spre aeroport. Găsesc un zbor peste o ora. Dacă ma grăbesc, prind avionul.”
Deschid ochii pentru ca durerea de cap e din ce în ce mai mare.
Vruumm! 
Ceva nu e în regula. Picioarele mele sunt prinse între fiare și nu pot sa ma mișc. Spaima iese la suprafata. Dau aerul afara din plamani  și încerc sa respir. 
E prea mult zgomot!
E prea cald!
Picioarele îmi sângerează!
Durerea de cap e atat de îngrozitoare. Ridic mâinile și ma cuprind de cap. Nici un folos. 
Încerc sa ma mișc din nou. 
Nu mai pot!
Aud un bâzâit. Cineva taie ceva și mi se pare ca vad mai mulți oameni pe lângă mașină. 
Clipesc o data, de doua ori, de trei ori. Nu mai pot sa rezist.
Se face liniste. Durerea a dispărut...pot sa misc picioarele. Ies din masina si ma uit la scena din fața mea. Mi se frange inima în piept, mi se oprește...moare.
Corpul meu sta inert pe scaunul șoferului și mai mulți oameni încearcă sa îl scoată dintre fiare. Viata mi se zbate acolo, dar sufletul mi-e aici. 
-	 Sunt aici! Urlu cu toată puterea, dar nu se întoarce nimeni spre mine. 
Lacrimile curg, nu ma aude nimeni. 
Medicii îmi urca corpul pe targa și cineva incepe masajul cardiac. Altcineva imi pune garou in jurul piciorului plin de sânge.
Privesc cum viata se scurge din mine. Mi-e frig din nou. Disperata, imi ridic privirea spre cer. 
-	 Doamne, te rog ajuta-ma, nu sunt pregătită sa mor. Copiii mei!!! Te roooog, urlu iar, cuprinsa de panica. Continui sa implor, pana când vocea imi devine o șoaptă. 
În tot acest haos, un chip de femeie ma privește. Îmi zambeste. Pare ca este singura persoana care în sfârșit ma poate vedea. 
-	 Esti bine? Ma intreaba. 
-	 Poftim? Răspund nesigura, nestiind la ce se refera. 
- 	Ești bine? Ma întreabă iar. Pari cam rănită, spune și arata în direcția tărgii. 
-	 Asa se pare, da. Privesc și eu în aceeași direcție și ridic din umeri. 
Lacrimi îmi curg din nou. 
- 	Asta înseamnă că eu...? 
-	 Tu ce crezi? Ma întreabă cu privirea senina, dar cu o față serioasa. 
Auzind-o imi pierd orice speranța. 
Se apropie, îmi șterge lacrimile  și ma ia de mână. O mai privesc odată. Imi pare atat de cunoscuta dar totusi straina.