Capitolul 53

                                    

                                          
     — Îți vine să crezi că au trecut deja cinci ani de la nunta voastră? Întreabă Clarissa, așezând plasele pline de decorațiuni pentru petrecere pe parchetul laminat din sufrageria căminului nostru.
      Pășesc în bucătăria deschisă în care predomină contrastul de alb-negru ales pentru design și după ce ne torn câte un pahar de suc de portocale amândurora, îmi ațintesc privirea pe fereastră.
     E o zi frumoasă de primăvară, asemenea celei în care am ales să îmi leg destinul pentru totdeauna de Riley, sufletul meu pereche, ceea ce mă face să îmi amintesc acea zi minunată. 
     Trecuseră patru ani de când eram împreună, patru ani din momentul în care ne-am cunoscut. 
    Lucrurile se așezaseră în viața noastră așa cum am plănuit și era momentul perfect să facem pasul următor. 
     Alma dispăruse subit după dezvăluirea trădării sale din timpul relației cu Riley. Gurile rele spuneau că s-a transferat la altă facultate, că s-a mutat în alt oraș sau că a fugit cu un instructor de fitness cunoscut în club. Noi am decis să nu plecăm urechea și, ca să fim și sinceri, nici nu prea ne interesa. 
     Devenise brusc liniște și pacea dăinuia peste tot.
     Riley terminase facultatea cu un an înaintea mea, ceea ce i-a dat timp să se angajeze ca inginer la aceeași firmă la care lucrează tatăl meu și eu să mă ocup de facultate. 
     Am ales primăvara pentru că e un anotimp al renașterii, al unor noi începuturi și pe deasupra, anotimpul meu preferat. 
     A fost o ceremonie micuță, cu prietenii apropiați și rudele, dar a fost minunată. Iarba avea aceeași nuanță de verde imaculat ca acum, nepârjolită de soarele torid al verii sau apăsată de greutatea zăpezii ce a acoperit-o vreme de trei luni.
     Țineam strâns în mâini un buchețel de ghiocei când am pășit, în rochia albă de prințesă, pe  aleea improvizată în grădinița casei. 
     Îmi amintesc perfect chipul lui plin de emoție și gropița din obraji ce trăda fericirea mascată oarecum de agitația momentului. Acea gropiță ce, nici după toți anii petrecuți împreună, nu a încetat să îmi facă inima să bată mai tare, sau picioarele să mi se înmoaie sub greutatea trupului. 
     Smochingul său alb se potrivea perfect cu rochia mea și inimile noastre erau în tandem, bătând una lângă alta sau, când era nevoie, bătând una pentru alta.
     Am plâns atunci așa cum plâng acum, de fericire și cu zâmbetul pe buze. Unica diferență e că lacrimile nu mai amenință să îmi distrugă machiajul aplicat cu atâta trudă. 
     — Aimee, s-a întâmplat ceva? Întreabă Clarissa, nedumerită.
     — Sunt fericită, Clarie, spun eu continuând să zâmbesc și lăsând lacrimile să curgă în voia lor.
     Aceasta mă strânge în brațe cu putere, ceea ce îmi face lacrimile să curgă din ce în ce mai puternic. Nu sunt fericită doar datorită mariajului cu Riley, ci și datorită prieteniei cu ea ce a învins trecerea timpului și a devenit, pe zi ce trece mai puternică. 
     Acum nu îmi mai văd viața fără ei.
     Amintindu-mi brusc de timpul îndelungat petrecut la cumpărături, îmi șterg rapid lacrimile cu podul palmei și decid să nu o mai rețin pe Clarissa. 
     — Îți mulțumesc din suflet pentru ajutorul acordat, Clarie, dar te-am ținut deja mai mult decât trebuia, rostesc eu. Anisia are nevoie de tine.