Samaria (regiune)
| Samaria | |
| — regiune geografică — | |
 | |
 Samaria (Teritoriile palestiniene ocupate) Poziția geografică în Palestina | |
| Coordonate: 32°16′30″N 35°11′24″E / 32.275°N 35.19°E | |
|---|---|
| Țară |  Palestina |
| Numit după | Samaria |
| Prezență online | |
GeoNames  | |
 | |
Modifică date / text  | |
Samaria (în ebraică שומרון, Standard Šomron, Tiberian Šōmərôn; Shomron, în arabă السامرةالسامرة, as-Sāmirah – cunoscută, de asemenea, sub numele de Jibāl Nāblus) este o regiune centrală muntoasă a Palestinei istorice sau a Țării Israelului [1] inclusă între frontierele Regatului biblic al Israelului și mai ales pe teritoriile triburilor israelite ale lui Efraim și Manase. Numele „Samaria” este derivat de la orașul antic Samaria, capitala Regatului de nord al Israelului.[2][3][4]
Începând din 1967, numele Samaria a fost folosit de oficialii israelieni cu referire la partea de nord a Cisiordaniei, care a fost denumită ca zonă administrativă Iudeea și Samaria.[5] Regatul Iordania a renunțat în august 1988 la pretenția sa asupra acelei zone în favoarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP).[6] În 1994, controlul zonelor „A” (control de securitate și civil deplin realizat de Autoritatea Palestiniană) și „B” (control civil palestinian și control de securitate israeliano-palestinian) au fost transferate de statul Israel către Autoritatea Palestiniană. Autoritatea Palestiniană și comunitatea internațională nu recunosc numele „Samaria”; în epoca modernă, teritoriul este cunoscut în general ca făcând parte din Cisiordania.[7]
Geografie
[modificare | modificare sursă]La nord, Samaria este delimitată de Valea Izreel; la est, de către Depresiunea tectonică a Iordanului ; la vest, de către Muntele Carmel (în nord-vest) și câmpia Șaron (în vest); la sud, de munții Ierusalimului și ai Iudeei. În timpurile biblice, Samaria „se întindea de la mare [Mediterana] până în Valea Iordanului”,[8] conținând crestele deluroase-muntoase Baal Hatzor, Eival și Gerizim, precum și Câmpia Șaron. Dealurile Samariei nu sunt foarte înalte, ajungând rareori la o înălțime de peste 800 de metri. Clima Samariei este mult mai ospitalieră decât clima de mai la sud. Muntele Hatzor marchează limita geografică între Samaria la nord și Iudeea la sud. Lanțurile muntoase din partea de sud a Samariei continuă în Iudeea fără o diviziune clară.
Istorie
[modificare | modificare sursă]Epoca veche
[modificare | modificare sursă]
Potrivit Bibliei ebraice, israeliții au capturat regiunea cunoscută sub numele de Samaria de la canaaniți și au atribuit-o tribului lui Iosif, respectiv urmașelor acestuia - triburile Efraim și Manasse. După moartea regelui Solomon (c. 931 î.Hr.), triburile nordice, inclusiv cele din Samaria, s-au separat de triburile sudice și au fondat Regatul Israel. Inițial, capitala sa a fost Tirtza până în vremea regelui Omri (c. 884 î.Hr.), care a construit orașul Shomron și a făcut-o capitală.
În perioada 726-722 î.Hr., noul rege al Asiriei, Shalmaneser al V-lea, a invadat Canaanul și a asediat cetatea Samariei. După un atac de trei ani, orașul a cedat în fața asediatorilor și o mare parte din populație a fost luat în captivitate și deportată.[9] Există puține documente și cronici pentru perioada cuprinsă între căderea Samariei și sfârșitul Imperiului Asirian.[10]
Se pare că mulți s-au întors în 715 î.Hr. din cauza revoltelor sclavilor împotriva regelui asirian Sargon.[11] Tremper Longman al III-lea sugerează că Ezra 4:2, 9-10 implică faptul că regii asirieni ulteriori au readus tot mai mulți israeliți în Samaria.[12]
În Biblie, Samaria a fost condamnată de către profeții evrei pentru „casele de fildeș” și palatele luxoase pline de bogății păgâne.[13]
În anul 6 AD, regiunea a devenit parte a provinciei romane Iudeea, după moartea regelui Irod cel Mare.
De-a lungul timpului, regiunea a fost controlată de numeroase civilizații diferite, printre care au fost israeliții, babilonienii, Imperiul Persan, vechii greci, romanii, bizantinii, arabii, cruciații și turcii otomani.[14]
Referințe în Noul Testament
[modificare | modificare sursă]Noul Testament menționează Samaria în Luca 17:11-20, în întâmplarea miraculoasă a vindecării celor zece leproși, care a avut loc la granița dintre Samaria și Galileea. Ioan 4:1-26 consemnează întâlnirea lui Isus la fântâna lui Iacov cu femeia din Sihar, în care el declară că este Mesia. În Acts 8:2 se menționează că prima comunitate de ucenici ai lui Isus a început să fie persecutată în Ierusalim și a fost împrăștiată pe tot cuprinsul regiunilor Iudeea și Samaria. Filip a mers în cetatea Samariei și a predicat și i-a vindecat pe cei bolnavi.[15] În timpul lui Isus, Iudaea romanilor a fost împărțită în toparhiile Iudeea, Samaria, Galileea și Paralia. Samaria ocupa centrul provinciei Iudaea (Ioan 4:4). (Iudaea a fost redenumită mai târziu Syria Palaestina în 135, în urma revoltei lui Bar Kohba.) În Talmud, Samaria este numită „țara poporului cuthim”.
Istoria modernă
[modificare | modificare sursă]Istoria modernă a Samaria a început atunci când teritoriul Samariei, ce aparținuse anterior Imperiului Otoman, a fost încredințat spre administrare Marii Britanii în urma Primului Război Mondial ca districtul Samaria al Palestinei sub mandat britanic între 1918-1948. Planul de împărțire al Palestinei propus de ONU în 1947 prevedea formarea unui stat arab din mai multe părți, dintre care cea mai mare a fost descrisă ca fiind „țara muntoasă a Samariei și Iudeei”.[16]
În urma Războiului Arabo–Israelian din 1948, cea mai mare parte a teritoriului a fost încorporată în mod unilateral în teritoriul controlat de Iordania și a fost administrată ca parte a Cisiordaniei (teritoriu aflat la vest de râul Iordan). Teritoriul Cisiordaniei, care era ocupat de Iordania, a intrat sub controlul Israelului în urma Războiului de Șase Zile din 1967. Iordania a renunțat la pretențiile ei asupra Cisiordaniei (cu excepția anumitor prerogative asupra Ierusalimului) în favoarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei în noiembrie 1988, confirmate ulterior de Tratatul de pace israeliano-iordanian din 1994. Prin Acordurile de la Oslo din 1994 a fost înființată Autoritatea Palestiniană și a primit responsabilitatea pentru administrarea unei părți a Cisiordaniei (zonele „A” și „B”).
Arheologie
[modificare | modificare sursă]
Situl antic Samaria-Sevastia cuprinde porțiunea de deal aflată deasupra satului palestinian Sebastia de pe versantul estic al dealului.[17] S-au descoperit artefacte din epocile canaanită, israelită, elenistică, irodiană, romană și bizantină.[18]
Descoperirile arheologice din orașul roman Sevastia, localitate care a fost reconstruită și redenumită de către Irod cel Mare în 30 î.Hr., includ o stradă cu colonade, o acropolă asemănătoare cu un templu și orașul de jos, unde se crede că a fost îngropat trupul lui Ioan Botezătorul.[19]
Săpăturile arheologice britanice din Samaria, care au început în 1908, au fost condusă de egiptologul George Andrew Reisner.[20] Au fost descoperite inscripții grecești, inscripții cuneiforme ebraice și aramaice, precum și resturi ceramice, monede, sculpturi, figurine, scarabei și sigilii, bucăți de faianță, amulete, mărgele mărunte și bucăți de sticlă.[21] Excavările comune anglo-americano-ebraice au continuat sub conducerea lui John Winter Crowfoot în 1931-1935, fiind rezolvate unele datări cronologice ale artefactelor. Turnurile rotunde ale acropolei s-au dovedit a fi elenistice, strada cu colonade a fost datată ca fiind din secolele al III-lea și al IV-lea, iar 70 de cioburi inscripționate au fost datate ca având originea la începutul secolul al VIII-lea.[22]
În perioada 1908-1935 au fost descoperite în Samaria resturi de mobilier de lux din lemn și fildeș, reprezentând cea mai importantă colecție de sculpturi în fildeș din Levant de la începutul primului mileniu î.Hr. În ciuda teoriilor că aceste artefacte ar fi de origine feniciană, unele dintre litere marcate pe mobilier sunt în alfabetul ebraic.
Samaritenii
[modificare | modificare sursă]Samaritenii (în ebraică: Shomronim) sunt un grup etnico-religios numit după și descendent din vechii locuitori semiți ai Samariei, după exilul asirian al israeliților.[23] Religios, samaritenii sunt adepții samaritanismului, o religie avraamică strâns legată de iudaism. Pe baza Torei Samaritene, samaritenii pretind că religia lor este adevărata religie a vechilor israeliți înainte de exilul babilonian, păstrată de către cei care au rămas în Țara Israel. Templul lor a fost construit pe Muntele Garizim la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. și a fost distrus în timpul domniei regelui macabeu (iudeu) Ioan Hyrcanus în anul 110 î.Hr., deși urmașii lor au continuat să se închine printre ruinele sale. Antagonismul între samariteni și iudei este important pentru înțelegerea povestirilor biblice din Noul Testament despre „femeia samariteancă de la fântână” și „bunul samaritean”. Samaritenii moderni se considerau, cu toate acestea, moștenitori în egală măsură a israeliților prin Tora, la fel ca evreii, și nu antagoniști ai evreilor în timpurile moderne.[24]
Referințe
[modificare | modificare sursă]- ^ „Samaria - historical region, Palestine”.
- ^ „Open Collections Program: Expeditions and Discoveries, Harvard Expedition to Samaria, 1908–1910”. ocp.hul.harvard.edu.
- ^ „Online Etymology Dictionary”. www.etymonline.com.
- ^ Mercer Dictionary of the Bible. p. 788. Watson E. Mills, Roger Aubrey Bullard. Mercer University Press, 1990
- ^ Emma Playfair (). International Law and the Administration of Occupied Territories: Two Decades of Israeli Occupation of the West Bank and Gaza Strip. Oxford University Press. p. 41.
On 17 December 1967, the Israeli military government issued an order stating that "the term 'Judea and Samaria region' shall be identical in meaning for all purposes . .to the term 'the West Bank Region'". This change in terminology, which has been followed in Israeli official statements since that time, reflected a historic attachment to these areas and rejection of a name that was seen as implying Jordanian sovereignty over them.
- ^ Hussein surrenders claims on West Bank to the P.L.O.; U.S. peace plan in jeopardy; Internal Tensions. John Kifner, New York Times, 1 august 1988
- ^ Neil Caplan (). The Israel-Palestine Conflict: Contested Histories. John Wiley & Sons. pp. 18–. ISBN 978-1-4443-5786-8.
- ^ Nelson's Encyclopædia, v. IX, p. 204, (London, 1907)
- ^ Free, Joseph P.; Vos, Howard Frederic (). „Archaeology and Bible History”. Zondervan. Mai multe valori specificate pentru
|nume=și|last1=(ajutor); Mai multe valori specificate pentru|first1=și|first=(ajutor) - ^ Becking, Bob (). „The Fall of Samaria: An Historical and Archaeological Study”. BRILL. Mai multe valori specificate pentru
|nume=și|last=(ajutor) - ^ „2 Kings 17 Ellicott's Commentary for English Readers”.
- ^ Longman, Tremper; Garland, David E. (). „1 Samuel - 2 Kings”. Zondervan. Mai multe valori specificate pentru
|nume=și|last1=(ajutor); Mai multe valori specificate pentru|first1=și|first=(ajutor) - ^ „The Ivories from Samaria: Complete Catalogue, Stylistic Classification, Iconographical Analysis, Cultural-Historical Evaluation”. www.research-projects.uzh.ch. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Open Collections Program: Expeditions and Discoveries, Harvard Expedition to Samaria, 1908–1910”. ocp.hul.harvard.edu.
- ^ Acts 8:4-8
- ^ UN partition resolution Arhivat în , la Wayback Machine.
- ^ Michael Hamilton Burgoyne and Mahmoud Hawari (). „Bayt al-Hawwari, a hawsh House in Sabastiya”. Levant. Council for British Research in the Levant, London. 37: 57–80. doi:10.1179/007589105790088913. Accesat în .
- ^ „Holy Land Blues”. Al-Ahram Weekly. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Wiener, Noah (). „Spurned Samaria: Site of the capital of the Kingdom of Israel blighted by neglect”. Biblical Archaeology Society. Accesat în .
- ^ The Archaeology of Palestine, W.F. Albright, 1960, p. 34
- ^ Albright, W. F. (). „Recent Progress in Palestinian Archaeology: Samaria-Sebaste III and Hazor I”. Bulletin of the American Schools of Oriental Research (150): 21–25. doi:10.2307/1355880 – via JSTOR.
- ^ Albright, pp.39–40
- ^ 2 Kings 17 and Josephus (Ant 9.277–91)
- ^ „Keepers: Israelite Samaritan Identity Since Joshua bin Nun”.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Rainey, A. F. (noiembrie 1988). „Toward a Precise Date for the Samaria Ostraca”. Bulletin of the American Schools of Oriental Research. 272 (272): 69–74. doi:10.2307/1356786. JSTOR 1356786. Mai multe valori specificate pentru
|JSTOR=și|jstor=(ajutor); Mai multe valori specificate pentru|DOI=și|doi=(ajutor) - Stager, L. E. (). „Shemer's Estate”. Bulletin of the American Schools of Oriental Research. 277/278 (277): 93–107. doi:10.2307/1357375. JSTOR 1357375. Mai multe valori specificate pentru
|JSTOR=și|jstor=(ajutor); Mai multe valori specificate pentru|DOI=și|doi=(ajutor) - Becking, B. The Fall of Samaria: An Historical and Archaeological Study. Leiden; New York: E. J. Brill. ISBN 90-04-09633-7.
- Franklin, N. (). „The Tombs of the Kings of Israel”. Zeitschrift des Deutschen Palästina-Vereins. 119 (1): 1–11.
- Franklin, N. (). „Samaria: from the Bedrock to the Omride Palace”. Levant. 36: 189–202. doi:10.1179/lev.2004.36.1.189. Mai multe valori specificate pentru
|DOI=și|doi=(ajutor) - Park, Sung Jin (). „A New Historical Reconstruction of the Fall of Samaria”. Biblica. 93 (1): 98–106.
- Tappy, R. E. (2006). “The Provenance of the Unpublished Ivories from Samaria,” Pp. 637–56 in “I Will Speak the Riddles of Ancient Times” (Ps 78:2b): Archaeological and Historical Studies in Honor of Amihai Mazar on the Occasion of his Sixtieth Birthday, A. M. Maeir and P. de Miroschedji, eds. Winona Lake, IN: Eisenbrauns.
- Tappy, R. E. (2007). “The Final Years of Israelite Samaria: Toward a Dialogue between Texts and Archaeology,” Pp. 258–79 in Up to the Gates of Ekron: Essays on the Archaeology and History of the Eastern Mediterranean in Honor of Seymour Gitin, S. White Crawford, A. Ben-Tor, J. P. Dessel, W. G. Dever, A. Mazar, and J. Aviram, eds. Jerusalem: The W. F. Albright Institute of Archaeological Research and the Israel Exploration Society.
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
- Entry for Samaria in 1911 Encyclopædia Britannica
S. Vailhé (). „Samaria”. În Herbermann, Charles. Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company.
