Eugen Ionescu

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina, Olt, România – d. 28 martie 1994, Paris, Île-de-France, Franța), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Biografie

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, tatăl readucându-i pe amândoi în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Cariera literară

Perioada românească

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Teatrul absurd

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicolas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Anul Eugène Ionesco

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.

Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.^[12]

Distincție

În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.^[13]

Opera

Dramaturgie

Eseuri. Proză literară

La Photo du Colonel (1962)
Note despre teatrul de avangardă (1962)
Note și contranote (1966)
Jurnal în fărâme (1967)
Prezent trecut, trecut prezent (1968)
Descoperiri (1969)
Solitarul (1973)
Situații și perspective (1980)
Căutarea intermitentă (1988)

Ediții în limba română

Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo, Ideea românească n° 2-4, 1935
Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

Traduceri

Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.

Opere muzicale inspirate din dramaturgia sa

„Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu (compozitor) (premieră absolută, 1994)

„Jacques sau supunerea” de Radu Bacalu (premieră absolută, 1994)

„Lecția” de Șerban Marcu (premieră absolută, 2004)

Bibliografie selectivă

Gelu Ionescu, Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-0218-7
Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”, col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1
Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002 ISBN 2-13-051783-8
Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002, 316 p. ISBN 973-593-686-0
Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3
Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte, Roma, Il filo, 2009
Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, București, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2009, 430 p. ISBN 978-973-167-025-6
André Le Gall -Ionesco, Coll. Grandes biographies, Flammarion, Paris, 2009
Nicolae Mareș, Eugen Ionescu diplomat român în Franța, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2012 [1] Arhivat în 9 iulie 2012, la Wayback Machine.
Iulian Băicuș, Opera lui Eugen Ionescu, București, Editura Corect Books, 2012, e-book

Wikicitat

La Wikicitat găsiți citate legate de Eugen Ionescu.

Galerie de imagini

Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.

Note

^ http://www.mutualinspirations.org/archive/2014/franz-kafka/ Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ ^a ^b ^c Eugène Ionesco, Académie française, accesat în 1 iulie 2020Académie française&rft_id=http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/eugene-ionesco?fauteuil=6&election=22-01-1970&rfr_id=info:sid/ro.wikipedia.org:Eugen Ionescu" class="Z3988">
^ https://www.kunstkultur.bka.gv.at/staatspreis-fur-europaische-literatur, accesat în 8 mai 2009 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ http://www.iobdb.com/Lortel/Sidewalk Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ ^a ^b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ ^a ^b ^c ^d Fichier des personnes décédées mirror, accesat în 18 mai 2024Fichier des personnes décédées mirror&rft_id=https://deces.matchid.io/&rfr_id=info:sid/ro.wikipedia.org:Eugen Ionescu" class="Z3988">
^ Eugène Ionesco, Academia de Arte din Berlin, accesat în 1 iulie 2020
^ Eugène Ionesco, SNAC, accesat în 9 octombrie 2017
^ https://evz.ro/ma-opun-ca-ionesco-sa-fie-recuperat-ca-scriitor-roman-847189.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ CONOR.SI[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
^ ^a ^b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ Evenimentul Zilei - Românitatea lui Ionesco, „o tinichea” pentru fiica sa
^ http://www.acad.ro/membri_ar/armembri_pm.htm Arhivat în 1 iulie 2017, la Wayback Machine. Academia Română - Membrii post-mortem ai Academiei Române

Vezi și

Legături externe

Materiale media legate de Eugen Ionescu la Wikimedia Commons

Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – I
Pagina lui Eugène Ionesco Arhivat în 14 mai 2011, la Wayback Machine.
O bibliografie completă în limba franceză Arhivat în 20 ianuarie 2012, la Wayback Machine., ionesco.org
Giovanni Rotiroti, La comunità senza destino. Ionesco, Eliade, Cioran all'ombra del "Criterion" Arhivat în 2 ianuarie 2014, la Wayback Machine., alefbet.eu
Eugene Ionesco și dramaturgul Mikhail Volokhov Arhivat în 5 aprilie 2018, la Wayback Machine., volokhov.ru
Eugen Ionescu în fața morții Arhivat în 13 noiembrie 2011, la Wayback Machine., 11 mai 2010, Mircea Duțu, Historia
Alexandru RUȘI: Internet mon amour! Testamentul lui Eugen Ionescu., 8 ianuarie 2011, Alexandru Ruși, Amos News
Românitatea lui Ionesco, „o tinichea” pentru fiica sa, 26 iunie 2009, Simona Chițan, Evenimentul zilei
Eugen Ionesco și-ar fi dorit să revină în România. Îi era însă frică de Securitate, 1 ianuarie 2012, Virgil Burlă, Evenimentul zilei
Eugen Ionescu Arhivat în 3 februarie 2012, la Wayback Machine., 20 septembrie 2008, Diana Scarlat, Jurnalul Național
România cu ochi albaștri - Obiectivul Eugen Ionescu^{[nefuncțională]}, 21 septembrie 2006, Ion Cristoiu, Jurnalul Național
Numele tatalui si renegarea^{[nefuncțională]}, 11 septembrie 2006, Anca Scarlat, Jurnalul Național
Apelul lui Eugen Ionescu adresat lui Gorbaciov^{[nefuncțională]}, 19 decembrie 2009, Jurnalul Național
Eugen Ionescu: „Numai harul poate da certitudinea că lumea este adevărată“ Arhivat în 11 iulie 2014, la Wayback Machine., 12 decembrie 2008, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

Video

Un interviu cu Eugen Ionescu pe YouTube

Predecesor: Jean Paulhan	Scaunul 6 L'Académie française 1970 – 1994	Succesor: Marc Fumaroli

[e804916e755236c57098e8be5309f075-1] ttp://www.mutualinspirations.org/archive/2014/franz-kafka/ Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

[a59867798840c59aca429f2b6fdc210a-2] Eugène Ionesco, Académie française, accesat în 1 iulie 2020Académie française&rft_id=http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/eugene-ionesco?fauteuil=6&election=22-01-1970&rfr_id=info:sid/ro.wikipedia.org:Eugen Ionescu" class="Z3988">

[0ed4f714c43800445e766654266892c2-3] ttps://www.kunstkultur.bka.gv.at/staatspreis-fur-europaische-literatur, accesat în 8 mai 2009 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

[72020927f4ef584d84a9efe4ab3f8a5e-4] ttp://www.iobdb.com/Lortel/Sidewalk Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

[bcb9ef716f90982d5b1db4578ddb4c5f-5] Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

[58ea050c596a8ee51f158a93a63ce21c-6] Fichier des personnes décédées mirror, accesat în 18 mai 2024Fichier des personnes décédées mirror&rft_id=https://deces.matchid.io/&rfr_id=info:sid/ro.wikipedia.org:Eugen Ionescu" class="Z3988">

[f2800886e4d32373a75ff3d128d9deef-7] Eugène Ionesco, Academia de Arte din Berlin, accesat în 1 iulie 2020

[0b9b143ee415e526d5708a844d7ad0c6-8] Eugène Ionesco, SNAC, accesat în 9 octombrie 2017

[5c513b7c033a4534287fbb20f0a5a42f-9] ttps://evz.ro/ma-opun-ca-ionesco-sa-fie-recuperat-ca-scriitor-roman-847189.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

[7b57188bc0d7f319161273f241f2c260-10] CONOR.SI[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)

[09d557dffa95e618f8a6dd27d4d3e767-11] Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

[12] Evenimentul Zilei - Românitatea lui Ionesco, „o tinichea” pentru fiica sa

[13] ttp://www.acad.ro/membri_ar/armembri_pm.htm Arhivat în 1 iulie 2017, la Wayback Machine. Academia Română - Membrii post-mortem ai Academiei Române

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[1]

[2]

[3]

[4]

[12]

[13]