Sari la conținut

Desiderius al longobarzilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Desiderius
Rege al longobarzilor
Date personale
Născut710 d.Hr. Modificați la Wikidata
Brescia, Italia Modificați la Wikidata
Decedat786 d.Hr. (75 de ani) Modificați la Wikidata
Liège, Imperiul Franc Modificați la Wikidata
PărințiErmenulph (?)[*][[Ermenulph (?) (Peerage person ID=671564)|​]][1] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuAnsa a longobarzilor Modificați la Wikidata
CopiiAnselperga[1]
Adelperga[1]
Liutperga[2][1]
Desiderata[3]
Adalgis[1]
Gerberga Modificați la Wikidata
Religiecatolicism Modificați la Wikidata
Ocupațiesuveran[*] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba latină Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriduce de Spoleto[*] ()
rege al lombarzilor ()

Desiderius cunoscut și ca Daufer sau Dauferius (în limba franceză: Didier; în limba italiană: Desiderio; n. 710 d.Hr., Brescia, Italia – d. 786 d.Hr., Liège, Imperiul Franc) a fost ultimul rege al longobarzilor din nordul Italiei (Langobardia Major); de asemenea, a ocupat și ducatul de Spoleto în 758–759. El este cunoscut în special pentru legătura cu Carol cel Mare, care a fost căsătorit cu fiica lui, iar apoi i-a cucerit regatul.

Coroana de fier a regilor longobarzi.

Venirea la putere

[modificare | modificare sursă]

Inițial Desiderius a fost un funcționar regal la curtea regelui longobarzilor de la Pavia, dux Langobardorum et comes stabuli, funcție oarecum similară cu cea contemporană de dux Francorum, din statul francilor. Regele Aistulf l-a numit pe Desiderius duce de Istria și Toscana, iar după moartea lui Aistulf tronul a fost preluat de Desiderius însuși în 756. Predecesorul lui Aistulf, Ratchis, a părăsit mănăstirea din Montecassino unde se retrăsese și a încercat să reia conducerea regatului, însă Desiderius a reprimat rapid revolta având și sprijinul papei Ștefan al II-lea. La încoronarea sa, Desiderius a promis să restituie cea mai mare parte a orașelor pe care Sfântul Scaun le pierduse anterior în favoarea regilor longobarzi anteriori, în schimbul acceptării de către papă a revendicărilor sale. Însă conflictul cu papa Ștefan al III-lea a izbucnit, atunci când Ștefan s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare cu fiica lui Desiderius. Ca urmare, regele longobard a încetat să predea orașele promise papalității.

Încercând, ca și predecesorii săi, să extindă stăpânirea longobardă în Italia, Desiderius a intrat în conflict cu papalitatea, dar și cu ducatele longobarde din Langobardia Minor, Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento. Chiar în anul în care a urcat pe tron, Desiderius l-a asociat la conducerea regatului pe fiul său, Adalgis (Adelchis). Alboin de Spoleto și Liutprand de Benevento au fost convinși de către papa Ștefan să se supună francilor, astfel încât s-au separat de conducerea centrală a longobarzilor[4]și s-au pus sub protecția lui Pepin cel Scurt, regele francilor. În 758, ducele Liutprand de Benevento s-a răsculat pe față împotriva lui Desiderius, care a reușit totuși să îl înfrângă și să ofere ducatul de Benevento lui Arechis, aducând ducatul mai aproape de Pavia ca niciodată ulterior domniei lui Grimoald I. În același an, Desiderius l-a depus și pe Alboin de Spoleto, al cărui ducat a trecut sub exercitarea directă a regelui.

Numirea antipapei Filip

[modificare | modificare sursă]

În continuare, Desiderius l-a scos din mănăstirea lui San Vito pe un preot numit Filip, iar la 31 iulie 768 l-a numit pe acesta ca papă. Antipapa Filip nu a fost niciodată recunoscut și nici nu a reușit să obțină un număr consistent de susținători, astfel încât s-a retras, revenind la mănăstire, nemaiauzindu-se nimic despre el.[5]

Relația cu Carol cel Mare

[modificare | modificare sursă]

Papa Ștefan al III-lea s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare, devenit între timp rege al francilor, cu fiica lui Desiderius, pe nume Desiderata, în 768, însă înainte de a muri în 772, papa Ștefan a încheiat pace cu longobarzii. Noul papă, Adrian I, a implorat ajutorul lui Carol împotriva lui Desiderius, așa încât căsătoria dinastică a fost dizolvată prin repudierea Desideratei de către regele franc în 771, care a trimis-o înapoi tatălui ei. Mai mult decât atât, Gerberga, văduva fratelui lui Carol, Carloman I, a căutat protecția pe lângă regele longobard după moartea soțului ei din 771. Probabil pentru a da replica față de repudierea Desideratei de către Carol, Desiderius i-a recunoscut pe fiii Gerbergei ca moștenitori legitimi ai Regatului francilor și a trecut la atacarea papei Adrian, pe motiv că a refuzat să îl încoroneze ca rege. De asemenea, Desiderius a invadat ducatul de Pentapolis. Trimișii papei Adrian și ai lui Desiderius s-au întâlnit la Thionville, însă între timp Carol cel Mare devenise hotărât să intervină de partea papalității.

Ca urmare, Carol și unchiul său, Bernard și-au condus trupele peste Alpi în 773. Longobarzii au suferit o mare înfrângere la Mortara (Ara Mortis), în Lombardia, iar francii au trecut la asedierea capitalei statului longobard, Ticinum (astăzi Pavia). Fiul lui Desiderius, Adalgis, a strâns o puternică armată la Verona, însă tânărul prinț a fost atacat și împins de către litoralul adriatic și a fugit la Constantinopol înainte de a purta o confruntare directă cu Carol cel Mare.

Asediul Paviei a durat până în iunie 774 când, în schimbul promisiunii că soldații și supușii săi vor fi lăsați în viață, Desiderius s-a predat și a ordonat deschiderea porților cetății. Desiderius a fost exilat în Abația Corbie, unde a murit în 786, pe când fiul său, Adalgis și-a petrecut tot restul vieții încercând zadarnic să recupereze regatul tatălui său. Unele surse afirmă că regele și familia sa au fost surghiuniți într-o mănăstire din regiunea Liège-ului, în Belgia de astăzi.

Carol cel Mare a preluat titlul de Rex Langobardorum fiind pentru prima dată când un rege germanic a adoptat titlul unui regat cucerit de el.

Desiderius a fost căsătorit cu Ansa (sau Ansia), având cu aceasta următorii copii:

  1. ^ a b c d e The Peerage 
  2. ^ IeSBE / Dezideri[*][[IeSBE / Dezideri (articol enciclopedic)|​]]  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  3. ^ La Préhistoire des Capétiens[*][[La Préhistoire des Capétiens (book by Christian Settipani)|​]], p. 198  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  4. ^ PAUL., Ep. ad Pip.; Cod. Car., 15
  5. ^ Reardon, Wendy J. The Deaths of the Popes. Comprehensive Accounts Including Funerals, Burial Places and Epitaphs. McFarland. p. 59.