Șoimii (roman)

Șoimii
Coperta ediției publicate de Editura Minerva în 1910
Informații generale
Autor	Mihail Sadoveanu
Gen	roman istoric
Ediția originală
Limba	română
Editură	Institutul de Arte Grafice Minerva din București
Țara primei apariții	Regatul României
Data primei apariții	1904
Format original	Tipăritură
Număr de pagini	304

Șoimii este un roman istoric scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în anul 1904 de către Institutul de Arte Grafice Minerva din București. În același an Sadoveanu a mai publicat trei volume de povestiri și nuvele: Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui moș Precu, aceste patru cărți fiind primele sale volume publicate.

O primă variantă a romanului a fost scrisă în 1901 și publicată inițial în 1902 în foileton sub titlul Frații Potcoavă, suferind ulterior mai multe modificări succesive. Acțiunea romanului se petrece în Principatul Moldovei după uciderea domnitorului patriot Ioan Vodă cel Cumplit (1572–1574) și urcarea pe tron a lui Petru Șchiopul. Un grup de oșteni ai lui Ioan Vodă, refugiați în tabăra cazacilor zaporojeni de pe malurile Niprului, întreprind o incursiune în Moldova pentru a-l așeza pe tron pe Nicoară Potcoavă, fratele domnitorului ucis de turci, și a-l pedepsi pe trădătorul Irimia Golia.

Acțiunea din Șoimii a fost reluată, cu mici modificări, în romanul Nicoară Potcoavă (1952), publicat de autor după aproape o jumătate de secol. Subiectul celor două romane este același, dar există deosebiri semnificative de substanță între cele două cărți. Academicianul Eugen Simion scria că romanul Nicoară Potcoavă nu-l anulează pe cel din tinerețe și trebuie considerate ca fiind două opere literare separate.

Rezumat

După înfrângerea în Bătălia de la lacul Cahul (1574) ca urmare a trădării pârcălabului Irimia Golia, domnitorul Ioan Vodă cel Cumplit se retrage cu o parte din oștirea sa la Roșcani, unde oastea moldovenească este atacată de turci și de tătari. După o lungă și eroică rezistență, domnitorul se predă turcilor, primind asigurări că va fi dus în fața sultanului, iar oștenii săi vor fi cruțați. Turcii îl ucid însă pe domnitor, măcelărind oștirea moldovenească în ciuda jurământului făcut. O parte dintre tovarășii de arme ai fostului domnitor în frunte cu frații acestuia, Nicoară și Alexandru, se refugiază în tabăra cazacilor zaporojeni de pe malurile Niprului, unde vitejii sunt primiți cu prietenie. O parte dintre boieri fac legământ pentru a-l înscăuna pe tronul Moldovei pe Nicoară Potcoavă.

Singurul portret cunoscut al lui Ioan (Nicoară) Potcoavă imprimat într-un album polonez de la începutul secolului al XVII-lea.

Dornici de a-și răzbuna domnitorul prin uciderea trădătorului Irimia Golia, un grup de zece oșteni în frunte cu Nicoară Potcoavă și cu fratele său, Alexandru, traversează Nistrul și atacă palatul domnesc de la Iași, dar este nevoit să se retragă după o încăierare cruntă cu turcii în timpul căreia Nicoară este grav rănit. Fugarii se îndreaptă spre vest și, după un scurt popas pe malurile Moldovei, sunt găzduiți la conacul din Dăvideni al boierului Andrei Dăvideanu, socrul pârcălabului Irimia Golia. Rămași acolo câteva săptămâni, frații Nicoară și Alexandru Potcoavă se îndrăgostesc amândoi de jupânița Ilinca, angelica fiică a trădătorului Irimia Golia. Mezinul suferă cel mai mult, dragostea lui transformându-se într-o patimă mistuitoare.

Urmăriți îndeaproape de o iscoadă domnească, fugarii traversează Siretul și Prutul și se îndreaptă spre Nistru, dorind să treacă în Polonia. Ei poposesc într-o noapte la hanul armeanului Ariton din apropierea graniței, dar hangiul anunță iscoada. Deoarece apele râului erau umflate în urma ploilor, grupul lui Nicoară Potcoavă este nevoit să dea o luptă crâncenă cu oștenii lui Petru Șchiopul în bălțile de pe malul Nistrului, iar Ștefan al Mariei și Gheorghe Stângaciu sunt uciși. Fugarii ajung în Polonia și apoi în tabăra cazacilor zaporojeni de pe Pragurile Niprului unde cer ajutorul hatmanului Șah. După o lună, Potcoavă și o oaste de 50 de oșteni moldoveni și cazaci se întâlnesc la Nemirov cu boierul Țopa (fost pârcălab de Roman) și cu Kopycki (fost căpitan al lui Ion-Vodă) care strânseseră bani pentru campania militară din Moldova.

Grupul de moldoveni fugari, împreună cu cazacii zaporojeni ai lui Șah, trec Nistrul și pornesc înspre Iași pentru a-l alunga pe Petru Șchiopul, domnitorul instalat de Poarta Otomană. Oastea lui Nicoară se mărește cu vechii oșteni ai lui Ioan Vodă care i se alătură de prin sate. După o bătălie crâncenă pe câmpia răsăriteană a capitalei Moldovei, oastea lui Petru Șchiopul se retrage în derută, iar Nicoară Potcoavă este proclamat domn al Moldovei. Mezinul Alexandru se usucă pe zi ce trece de dorul Ilincăi, dragostea luând locul dorinței de dreptate în sufletul său.

O lună mai târziu, Petru Șchiopul revine cu o oaste de strânsură formată din moldoveni fugari, munteni și tătari, dar este învins în lupta de la Docolina. În timp ce lupta este pe sfârșite, frații Potcoavă și bătrânii tovarăși de arme Petrea Gânj și Pokotilo pornesc în urmărirea trădătorului Irimia Golia. Boierul este prins și urmează a fi decapitat, dar Alexandru îl oprește pe Nicoară, nedorind uciderea tatălui Ilincăi. Moș Petrea Gânj îl ucide pe Golia și este omorât de Alexandru, iar apoi moare și oșteanul cazac Pokotilo, ucis de o săgeată rătăcită. Nicoară Potcoavă înțelege atunci că moș Petrea era tatăl lui și al lui Alexandru și, dezgustat de cele întâmplate, renunță la tron și se retrage cu cazacii dincolo de Nistru. Alexandru face un ultim drum la Dăvideni, sosind acolo chiar în timpul înmormântării Ilincăi, care căzuse la pat de dorul fraților Potcoavă imediat după plecarea lor.

După plecarea lui Nicoară Potcoavă, turcii îi amenință pe polonezi că-i vor ataca cât timp hatmanul va găsi refugiu pe pământurile lor. Speriat de această amenințare, craiul polon îl cheamă pe Nicoară la curtea din Liov și îl ține o lungă perioadă în temniță, apoi poruncește executarea sa. Fostul domn al Moldovei își primește pedeapsa cu demnitate, grăind că Polonia este o țară de mișei îngenuncheați la picioarele păgânilor turci și că acea țară va fi trecută curând prin ascuțișul sabiei. După moartea fostului domnitor, țăranul moldovean Ghiță Botgros (cunoscut sub numele de Botgrozna) a devenit conducător al unor cete de moldoveni și cazaci de pe malurile Niprului și a trecut în foc și sabie teritoriile de la marginea Poloniei, răzbunându-l astfel pe Nicoară Potcoavă ale cărui fapte de arme au intrat în legendă.

Structură

Romanul este împărțit într-un prolog, opt capitole numerotate cu cifre romane și un epilog, fiecare având un titlu.

• Prolog – Despre sfârșitul lui Ion-Vodă cel Cumplit
• I – Cântecul lui Ion-Vodă
• II – La Dăvideni
• III – O vânătoare; și o întâmplare a părintelui Ciotică, întâmplare ce întru nimic nu se deosebește de întâmplările din zilele noastre
• IV – Cum se închide o rană și cum se deschide alta
• V – Întâmplări la drum
• VI – Întâmplări în țări străine și în tabăra cazacilor
• VII – Cum se câștigă un tron și cum se răscoală calicimea
• VIII – Cum au pierit o mărire și o dragoste
• Epilog – Cum a pierit un viteaz și cum s-a ridicat altul

Personaje

• Nicoară Potcoavă poreclit „Crețul” — oștean moldovean, fratele lui Ioan Vodă cel Cumplit
• Alexandru Potcoavă — oștean moldovean, fratele mai mic al lui Nicoară
• moș Petrea Gânj — fost căpitan în pedestrimea lui Ioan Vodă cel Cumplit, luptător încercat ce le era fraților Potcoavă ca un tată
• Toader Ursu, Alexe Totârnac poreclit Vulpe, Crăciun Harbuz, Radu Suliță, Ștefan al Mariei, Gheorghe Stângaciu — oșteni de încredere ai fraților Potcoavă
• Caraiman — rob țigan credincios fraților Potcoavă
• Andrei Dăvideanu — boier patriot din Dăvideni, socrul pârcălabului Irimia Golia
• jupâneasa Irina — soția boierului Andrei Dăvideanu
• jupânița Ilinca — fiica pârcălabului Irimia Golia, crescută la curtea boierului Andrei Dăvideanu
• baba Anița — doftoroaie din Dăvideni
• Niță Frunză — logofătul curții boierești din Dăvideni
• Ghiță Botgros — slujitor la curtea boierească din Dăvideni
• popa Ciotică — preotul din Dăvideni
• Marghioala Lupului — țărancă din Dăvideni, ibovnica lui Ghiță Botgros
• Timofte — bucătar țigan de la curtea boierească din Dăvideni
• Gheorghiță — hangiu din Ținutul Sucevei
• Ariton — hangiu armean din apropierea Nistrului
• Șah — hatmanul cazacilor de pe Nipru
• Elisei Pokotilo — bătrân oștean cazac, prieten cu moș Petrea Gânj
• Simeon Maxim — oștean cazac bețiv
• Țopa — boier moldovean de neam vechi, fost pârcălab de Roman
• Kopycki — oștean cazac, fost căpitan al lui Ion-Vodă
• Irimia Golia — pârcălab de Hotin, cel care l-a trădat pe Ioan Vodă cel Viteaz
• Șahîn și Costache — doi derbedei din calicimea Iașilor

Scrierea și publicarea romanului

Surse de inspirație și variante preliminare

În perioada cât a fost elev de liceu, tânărul Sadoveanu a citit scrierile romantice ale lui Gustave Flaubert și Nikolai Gogol, umblând luni de zile, potrivit propriilor mărturisiri, cu romanul Taras Bulba în buzunare. Literatura rusească citită în tinerețe a inspirat scrierile literare ale lui Sadoveanu de la începutul carierei sale. Nicolae Iorga considera că „scenele acelea de cazaci prin Basarabia ale dlui Sadoveanu, cu oarecare potrivire misterioasă între om și natura înconjurătoare, vin fără îndoială din astfel de lecturi”. Lectura romanelor haiducești a exercitat, de asemenea, o influență puternică asupra viitorului scriitor, generându-i pasiunea pentru trecutul aventuros. Pe la vârsta de 12-13 ani, el a început să scrie o lucrare similară intitulată „Haiducul Florea Corbeanu”, pe care o plănuia în patru volume, despre un haiduc ce desfășura o activitate de eliberare națională în provinciile ce erau ocupate pe atunci de imperiile învecinate.

Mihail Sadoveanu a scris o primă versiune a romanului Șoimii intitulată Frații Potcoavă, în 1901 la Fălticeni; tot acolo a scris și nuvela „Ion Ursu”. Într-o scrisoare din 1901 autorul îl anunța pe prietenul său, Enric Furtună: „Am scris neîntrerupt vreo cincisprezece zile și am dat gata un roman pe care l-am botezat Frații Potcoavă. Patruzeci de file scrise mărunt-mărunt cum știi tu că scriu eu! Hm! Frații Potcoavă! Nu-i așa că miroase a romantism? Lucruri care s-au întâmplat la 1570... Ciudat. Și eu am crezut că-i romantic; dar Beldiceanu zice că nu-i romantic. Vorbă! Tocmai romantic n-o fi el, că oamenii care se învârt în povestire nu-s nici de carton, nu-s nici zmei, nici eroi care au câte o bătălie în fiecare zi – înțelegi. Prăpăstii niciodată n-o să pot scrie. Îs oamenii ca toți oamenii, numai cu patimi mai mari și cu caractere mai tari, cum erau pe vremea aceea de frământări.”

În volumul memorialistic Anii de ucenicie, Sadoveanu descrie astfel fervoarea creativă ce-l stăpânea în acea vreme: „Când a început a suna austrul de primăvară (...) și s'a simțit în toate biruința soarelui, am devenit dintr'odată neliniștit. Iarna mă ținuse într'un întuneric de lene și gânduri. Fără să-mi dau sama cum, aceste gânduri ale lenei se întrupau și cereau lumină odată cu toate din juru-mi. După puține ezitări, m'am hotărât. M'am sculat într'o dimineață când se crăpa de ziuă și m'am așezat la măsuța mea, nu departe de sobă. Întâia propoziție pe care am așternut-o pe hârtie, a fost: «Mă chiamă Radu Suliță...»” Familia sa începea să dea semne de neliniște, temându-se ca scriitorul să nu-și fi pierdut mințile. „Eram bucuros dimineața, întristat la amiază, sumbru ca un inorog la ceasul culcării. Cucoana Maria, mama soției mele, își făcea cruce, își stupea în sân și se închina la icoana sfântului Mina. După ce am ieșit din acel vifor și m'am răcorit, am cetit soției mele povestea. A părut mișcată. Am căutat o verificare și am supus chinului ascultării și pe prietinul meu proaspăt, poetul George Tutoveanu. După aceea m'am liniștit și am început a relua foaie cu foaie tot manuscrisul. L-am vârât în sertar și l-am lăsat, până ce au sunat în livadă gangurii și privighetorile”, a completat el.

O variantă parțială a romanului (3 capitole) a apărut în foileton în anul 1902, sub titlul Frații Potcoavă, în numerele 1–6 ale revistei Pagini alese (care continua periodicul Revista modernă al lui Aristide Cantilli din anul anterior), cu semnătura M. S. Cobuz. Acțiunea era redată la persoana I de către unul din participanți, oșteanul Radu Suliță.

Nemulțumit de prima versiune, Sadoveanu a modificat de mai multe ori textul romanului Frații Potcoavă. Într-o scrisoare adresată lui Enric Furtună la 26 februarie 1903, el scria că era mulțumit de subiect și de modul de desfășurare a acțiunii, dar că nu-i mai plăcea tehnica literară pe care o abordase și căuta să o îmbunătățească. Rescrierea era terminată de ceva vreme la 12 aprilie, când Sadoveanu îl comunica prietenului său că romanul va purta titlul Șoimii. Se pare însă că nici această versiune nu l-a mulțumit pe deplin pe autor, care-l anunța la 1 iulie pe același Enric Furtună: „Îți scrisesem că am prelucrat Frații Potcoavă. I-am prelucrat; și acum plănuiesc să-i mai prelucrez odată. Înțelege și tu dacă poți.”

Publicare

Ultima variantă a romanului a fost publicată în foileton în ziarul național-liberal Voința națională din București, fiind prefațat în numărul din 2/15 decembrie 1903 de istoricul Vasile Pârvan într-un articol în care situa narațiunea sadoveniană între „romanele istorice cu subiecte naționale”, fiind de o valoare comparabilă cu scrierile istorice ale lui Walter Scott, Victor Hugo, Alessandro Manzoni și Gustave Flaubert și plasând romanul Șoimii pe tradiția internă a romanelor lui Ioan Slavici și Duiliu Zamfirescu. Romanul a apărut zilnic în paginile ziarului (pe ultima pagină) până la data de 25 ianuarie/7 februarie 1904 (Voința națională, București, ediția 3-a, anul XXI, nr. 5639), numele autorului fiind scris Mihaǐ Sadoveanu. Varianta finală a romanului reproduce fidel prima versiune, schimbând nararea acțiunii de la persoana I la persoana a III-a. Imaginea luminoasă a domnitorului Ion Vodă cel Cumplit a fost inspirată din monografia lui B.P. Hasdeu (tipărită în 1865 la București), ce fusese scrisă „sub febra inspirației romantice” și era mai mult o lucrare literară decât una științifică. Prologul, epilogul și adaosurile istorice din volum s-ar fi datorat sfaturilor lui Vasile Pârvan, fiind dominate de un romantism politic în spirit sămănătorist.

Prima apariție a romanului în volum a avut loc în august 1904, fiind editat de Institutul de Arte Grafice Minerva din București, care i-a publicat și celelalte trei volume din același an: Povestiri (iulie 1904), Dureri înăbușite (septembrie 1904) și Crâșma lui Moș Precu (apărut în noiembrie 1904, dar antedatat pe copertă 1905). Volumul avea 304 pagini. Onorariul autorului pentru romanul Șoimii a fost de 100 de lei, o sumă mică oferită de editor. Tirajul primei ediții a romanului s-a epuizat în câteva săptămâni, iar la începutul toamnei se tipărea deja o a doua ediție, autorul primind o gratificație de 300 de lei pentru realizarea corecturilor.

Istoricul Nicolae Iorga a scris că anul 1904 „s-ar putea numi anul lui Sadoveanu”. Apariția romanului Șoimii și a celor trei volume de povestiri au trezit interesul și altor oameni de cultură români precum George Coșbuc, Titu Maiorescu, Ioan Kalinderu și regina poetă Carmen Sylva. Oamenii de cultură Nicolae Iorga, Gheorghe Bogdan-Duică și Sextil Pușcariu s-au exprimat elogios, prezicând că Sadoveanu va fi un mare povestitor al românilor. În urma rapoartelor favorabile semnate de Titu Maiorescu și Ion Bianu, Mihail Sadoveanu a primit Premiul Academiei Române în 1906 pentru volumele Povestiri și Șoimii.

Edițiile ulterioare ale romanului au inclus modificări operate de scriitor, care a dorit „să revie asupra unor inadvertențe și repetiții supărătoare de cuvinte datorite stângăciei scriitorului învățăcel de pe acele vremuri” (după cum s-a exprimat Profira Sadoveanu în cuvântul înainte la volumul Opere, 1904–1907, I al lui Mihail Sadoveanu, publicat în 1940 de Fundația pentru literatură și artă «Regele Carol II» din București). Autorul, care potrivit fiicei sale, Profira, „rabdă cu greu aceste opere de tinereță de care se miră c'au fost scrise de dânsul”, a modificat în versiunea din 1940 unele accente sociale pronunțate (condamnarea întregii clase boierești ca vinovată de asuprirea norodului și de trădarea țării, prezentarea mai precaută a situației social-politice), a înlocuit unele exprimări exagerate într-un spirit de măsură, a suprimat unele repetiții și unele descrieri calofile, a reformulat unele fraze lipsite de expresivitate artistică și a eliminat unele epitete grandilocvente și note retorice din Prolog. Astfel, textul literar a dobândit mai multă sobrietate și plasticitate artistică.

Romantismul stilistic al romanului

Romanele istorice scrise de Mihail Sadoveanu înainte de Primul Război Mondial (Șoimii, Neamul Șoimăreștilor și Vremuri de bejenie) se caracterizează printr-un romantism ce se manifestă pe două mari axe, după cum constata criticul Pompiliu Constantinescu: aventura războinică și amoroasă și prestigiul poetic al timpurilor trecute.

Inspirat din monografia romanțioasă a lui B.P. Hasdeu, Sadoveanu îl prezintă pe Ioan Vodă cel Cumplit ca pe un prieten al poporului, îndreptățindu-i cruzimea asupra boierilor ca acte de represiune necesară, reabilitându-i numele și susținând popularitatea sa în rândul norodului. Scriitorul evocă această evlavie populară, transmițând lui Nicoară Potcoavă, fratele după mamă al domnitorului și pretendentul la tronul Moldovei, dorința idealistă pătimașă de pedepsire a trădătorilor care odată satisfăcută este urmată de un gest de dezinteresare absolută: renunțarea la tron. Este eliminat astfel orice interes personal în demersul politico-militar al lui Nicoară Potcoavă.

Scriitorul zugrăvește trecutul românesc, „cu exodurile lui dureroase, cu luptele lui omerice, cu instinctele lui războinice și amoroase”, făcând un exces de subiectivism în descrierea coloristică a mediului istoric și natural. Stilul narațiunii este poetic, avântat și plin de patos, iar peisajele evocate (codrii și apele moldave) par incendiate cu o flacără lirică într-un mod asemănător cu impresionismul artistic.

Pasiunea pentru trecutul istoric și avântul patriotic din anii de tinerețe ale lui Sadoveanu erau bine-cunoscute, după cum afirma Nicolae Iorga care l-a cunoscut după ce a preluat direcția revistei Sămănătorul în 1905. Istoricul îl considera pe tânărul scriitor bine documentat, dar nedispus să primească sugestii: „Trecutul îl cunoștea neîndestulător și uniform marele scriitor care la douăzeci de ani era format așa de mult încât nu mai era dispus să învețe ca să se schimbe”.

Stil literar

Romanul Șoimii este o operă literară compusă din elemente lirice și epice. Sadoveanu folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale.

Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Limbajul folosit este unul țărănesc plin de arhaisme și de regionalisme, ce coexistă pe alocuri cu o exprimare de tip cronicăresc. Evocarea epică a aventurilor istorice într-un stil arhaic alternează cu descrierile lirice ale peisajului străbătut de călăreți privit prin ochii artistului modern, autorul evitând astfel efectul de manierism care ar fi fost produs de menținerea constantă a unei exprimări arhaice sau rurale.

Spre exemplu, iată cum vorbește moș Petre Gânj: „Cățeaua de Chiajna e totul! Din pricina muierii s-a vărsat sânge moldovenesc! Și cânii, cânii... de boieri vânduți... De aceea a pierit Ion-Vodă al nostru, de aceea țara geme împilată și noi pribegim!... Alelei! stăpâne, stăpâne... ne vom întoarce noi și rău vom potopi pe vrăjmași! cu mult sânge de-al lor vom spurca pământul!”, pentru ca dialogul să continue o perioadă în acest ton până când autorul intervine și-și notează impresiile în limba lui cultă: „Cai și oameni coborau obosiți prin întinsa melancolie a acestui peisagiu auriu de primăvară”.

Aprecieri critice

Recenziile critice contemporane la adresa romanului au fost în general favorabile (precum cele ale lui Gheorghe Bogdan-Duică Ion Scurtu și Garabet Ibrăileanu), dar au existat și opinii contrare (precum cea a lui H. Sanielevici). Majoritatea criticilor literari au evidențiat romantismul romanului de tinerețe al lui Sadoveanu, precum și nerăbdarea autorului de a încheia socotelile cât mai curând cu personajele și de a limpezi cu superficialitate acțiunea.

Criticul Alex. Ștefănescu afirma că romanul Șoimii se caracterizează prin „romantismul naiv al subiectului, foarte vizibil”, ceea ce-l va determina pe autor să scrie la aproape o jumătate de secol romanul Nicoară Potcoavă, mai matur din punct de vedere literar. Șerban Cioculescu considera că „romantismul tardiv” al romanului este evidențiat prin „stilul său frenetic, abundent în expresii grandilocvente și retorice” precum „râuri de sânge”, „imensul vârtej de flăcări”, „ciocniri omerice”, „movile de morți”, „săpa un șanț prin zidul viu al dușmanilor” etc. Teodor Vârgolici afirma că Sadoveanu a creat un romantism aparte, specific sadovenian, denumit „romantism eroic”. Talentul tânărului scriitor este vizibil în reconstituirea plină de înțelegere a vremurilor apuse, în imaginarea unor scene pitorești precum vânătoarea de la Dăvideni și cheful pantagruelic ce-i urmează, în observarea psihologică a faptelor și personajelor și în limbajul plin de culoare.

Pe măsură ce opera literară a lui Sadoveanu a devenit tot mai solidă, opiniile criticilor au fost mai puțin indulgente la adresa acestui roman, cartea fiind mai puțin apreciată decât la data apariției sale. Lipsa de experiență și stângăciile scriitorului aflat la început de drum sunt vizibile pe tot parcursul romanului; scenele istorice epice se succed monoton, fiind lipsite de profunzime și chiar de o legătură organică între ele, ceea ce face ca textul literar să aibă un aspect fragmentar.

Criticul Șerban Cioculescu scria că Șoimii este „o operă de încercare, strălucită dar nehotărâtoare” în care întâmplările narate au loc oarecum liniar și sunt lipsite de un caracter dinamic, George Călinescu îl considera „un roman încă stângaci chiar din punct de vedere formal”, în timp ce Nicolae Manolescu scria că Șoimii este un roman „schematic și superficial epic, pripit”, „o nuvelă înrudită cu acelea de haiduci ale lui N.D. Popescu (lecturile de liceu ale viitorului scriitor)”. Criticul Eugen Lovinescu plasează Șoimii pe același nivel cu Neamul Șoimăreștilor, afirmând că în ambele romane istorice „chefurile necurmate și patosul eroic nu pot suplini insuficiența creației”.

Comparând acțiunea din cele două romane (Șoimii și Nicoară Potcoavă), Constantin Ciopraga remarca diferența între „mișcarea romantică” din Șoimii și „înțelepciunea liniștită a maturității” din Nicoară Potcoavă, iar Cornel Regman scria că Nicoară Potcoavă este o epopee tristă din care „a dispărut orice urmă de iluzionare romantică și romanțioasă”, precum și „zgomotoasa iresponsabilitate a eroilor din Șoimii”. Spre deosebire de romanul său de tinerețe în care Sadoveanu manifestă un interes mai mare pentru acțiune, Nicoară Potcoavă are o complexitate narativă și un ton grav, autorul insistând mai mult pe descrierea personajelor și a mediului în care se petrece acțiunea, folosind o limbă literară mai frumoasă și plină de aforisme și oprindu-se deseori să mediteze cu privire la problemele vieții și la nedreptățile istorice.

Chiar dacă este mai puțin citit în prezent, romanul Șoimii continuă să fie apreciat și astăzi pentru unele aspecte literare memorabile. Astfel, academicianul Eugen Simion îl considera „o povestire încântătoare (...) scrisă în maniera Dumas”, care tratează tema datoriei și a dragostei. Criticii au apreciat farmecul reconstrucției istorice și viziunea „aprinsă, mohorâtă sau melancolică” a scriitorului ce strecoară o sensibilitate vibrantă în sufletele cititorilor. Printre elementele evidențiate ale romanului se mai află și descrierile de natură ale Văii Moldovei, pe care Garabet Ibrăileanu le considera ca fiind „admirabile”.

Bibliografie

• Boris Cazacu, „De la «Șoimii» la «Nicoară Potcoavă»”, în Tînărul scriitor, anul V, nr. 11, 1956.
• Garabet Ibrăileanu, „M. Sadoveanu: «Șoimii»”, în vol. Scriitori și curente, Editura Viața Românească, Iași, 1909.
• H. Sanielevici, „Romanul istoric (Șoimii)”, în Curentul nou, anul II, nr. 4, 1906, reprodus în vol. Poporanismul reacționar, Editura Socec, București, 1921.
• Ion Scurtu, „Dărǐ de seamă și notițe literare. Mihail Sadoveanu. «Șoimiǐ»”, în Luceafărul, Budapesta, anul IV, nr. 1, 1 ianuarie 1905, pp. III–V.