Evagrie Ponticul

Evagrie Ponticul
Date personale
Născut	345 d.Hr. Ibora⁠(d), Provincia Tokat, Turcia
Decedat	399 d.Hr. (54 de ani) Wadi El Natrun (Scetis)⁠(d), guvernoratul Beheira, Egipt
Ocupație	scriitor teolog[*]​ călugăr creștin[*]​ ascet[*]​
Limbi vorbite	limba greacă limba greacă veche limba latină
Venerație
Venerat în	• Biserica Ortodoxă Siriacă • Biserica Apostolică Armeană
Sărbătoare	16 ianuarie 11 februarie
Activitate
Lucrări remarcabile	• Capete gnostice (Kephalia Gnostica) • Monahul / Făptuitorul (Praktikos) • Despre rugăciune (De Oratione)
Influențat de	Origene, Didim orbul[*]​, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Melania cea Bătrână[*]​
A influențat pe	Paladie din Galatia, Babai cel Mare, Ioan Casian, Isidor Pelusiotul, Cei patru înalți (Ammonius (călugărul din Alexandria), Dioscor I de Alexandria, Eusebiu din Cezareea, și Eftimie cel Mare), Melania Romana, Rufin din Aquileea, Isaac Sirul, Ioan Damaschinul
Sfinți

Evagrie Ponticul (în greacă Εὐάγριος ὁ Ποντικός, transliterat: Evagrios o Pontikos; n. 345 d.Hr., Ibora^⁠(d), Provincia Tokat, Turcia – d. 399 d.Hr., Wadi El Natrun (Scetis)^⁠(d), guvernoratul Beheira, Egipt) a fost un călugăr creștin și ascet din Heraclea Pontica, un oraș de pe coasta Bitiniei din Asia Mică. A fost unul dintre cei mai influenți teologi ai bisericii de la sfârșitul secolului al IV-lea, era bine cunoscut ca gânditor, vorbitor cultivat și scriitor talentat. A lăsat o carieră ecleziastică promițătoare la Constantinopol și a călătorit la Ierusalim, unde în 383 d.Hr. a devenit călugăr la mănăstirea întemeiată de Rufin din Aquileea și Melania cea Bătrână. Apoi a mers în Egipt și și-a petrecut ultimii ani ai vieții în Nitria (pustiul sau muntele Nitriei) și Kellia (Chiliile – unul din principalele centre monastice ortodoxe începând cu secolul al IV-lea), ani marcați de asceză și scris. A fost un discipol al mai multor lideri influenți ai bisericii contemporane lui, inclusiv Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz și Macarie Egipteanul. El a fost un profesor al multor altora, inclusiv al lui Ioan Cassian și Paladie din Galatia.

Prolog

Evgarie Ponticul a fost o „vocație tardivă” ca mulți monahi ai epocii în care a trăit și nu a intrat în viața mănăstirească având un scop juvenil. A fost un grec cu o cultură rafinată și așa cum el singur a mărturisit a fost surghiunit în pustiu mai degrabă de împrejurările vieții. Destinul pe care l-a avut a lăsat consecințe pentru că viața sa în pustiu nu a fost ușor de urmat. A rezistat tuturor ispitelor de întoarcere la viața lumească, chiar și atunci când i s-a oferit, de către patriarhul Teofil al Alexandriei, oportunitatea de a prelua scaunul de episcop din Tmuis. Evagrie a fugit de această onoare și s-a refugiat pentru o vreme în Palestina, probabil la prietenii săi, Melania cea Bătrână și Rufin din Aquileea.

A avut un spirit speculativ care s-a dezvoltat în cei paisprezece ani pe care i-a petrecut, datorită unei necesități existențiale, în comunitatea monahală din Chiliile ( Kellia ). Aici a experimentat o sinteză a monahismului practic și a teologiei, care a devenit clasică cu trecerea timpului. Există nenumărate scrieri ascetice care stau mărturie luptei pe care a purtat-o în toată viața lui. Acestea sunt destinate cu precădere monahilor anahoreți sau chinoviților. El s-a dovedit a fi un gânditor înzestrat cu o mare sensibilitate psihologică, dar și extrem de rafinată și analitică. Mulțimea de texte pe care le-a lăsat stau mărturie, oferind o imagine exactă cu privire la această latură a personalității sale.

Evagrie Ponticul este cu adevărat „părintele literaturii noastre duhovnicești”, atât în Răsăritul Europei cât și în Apus datorită lui Ioan Casian. Unele din scrierile sale relevă un efort constant de a uni practica ascezei monastice tradiționale ( praktike ) cu viața contemplativă ( theoretike ). Meritul lui Evagrie Ponticul a fost să dea vieții contemplative un fundament evanghelic solid, ce lipsește „spiritualilor”, dar și practicii ascezei o orientare autentică mistică și teologică. În acest fel realizându-se o salvare de la tentația unui simplu fachirism.

Încadrare în epocă – Monahismul timpuriu

Monahismul timpuriu a produs o serie de figuri emblematice și originale numite Părinții deșertului, prima și cea mai cunoscută din ele fiind Antonie cel Mare, cel prin intermediul căruia a fost cunoscut pentru întâia oară monahismul egiptean. Așa au fost Ammun Nitriotul, Macarie cel Mare, Macarie Alexandrinul și mulți alții.

Kellia, Scetis și Nitria se află în Egiptul de Jos (astăzi în partea de nord a Egiptului)

O icoană înfățișând pe Antonie cel Mare, părintele monahismului

Antonie este uneori considerat primul călugăr și cel care a pus bazele pustniciei solitare în deșert, dar au mai fost și alții înaintea lui. Existau deja pustnici asceți (Therapeutae), iar comunitățile cenobitice slab organizate au fost descrise de filozoful evreu Philon din Alexandria în secolul I d.Hr. ca fiind stabilite de mult în mediul aspru al Lacului Mareotis și în alte regiuni mai puțin accesibile. Philon a considerat că „această clasă de persoane poate fi întâlnită în multe locuri, pentru că atât Grecia, cât și țările barbare vor să se bucure de tot ce este perfect bun”. Asceții creștini precum Tecla de Ikonion s-au retras, de asemenea, în locuri izolate de la periferia orașelor. Antonie este remarcabil pentru că a decis să depășească această tradiție și a plecat la propriu în deșert. El a plecat în deșertul alcalin nitrian (mai târziu locația renumitelor mănăstiri Nitria, Kellia și Scetis (Wadi El Natrun) pe marginea Deșertului Libian, la aproximativ 95 km vest de Alexandria. A rămas acolo timp de 13 ani.

Antonie nu a fost primul ascet sau pustnic, dar el poate fi numit în mod corespunzător „Părintele monahismului” în creștinism, întrucât și-a organizat ucenicii într-o comunitate și mai târziu, în urma răspândirii hagiografiei lui Atanasie din Alexandria, a fost un model pentru comunitățile similare din Egipt și din alte părți. Macarie cel Mare a fost un discipol al lui Antonie și a fondat mai târziu o comunitate monahală în deșertul scetic.

Când a fost botezat, Macarie Alexandrinul a plecat în deșert la vârsta de 40 de ani. După câțiva ani de viață ascetică, a fost hirotonit preot și numit prior al unei mănăstiri cunoscute sub numele de „Kellii” sau „chilii” din deșertul egiptean, între muntele Nitria și un schit în care locuiau în tăcere pustnici monahali, fiecare în propria sa chilie. În jurul anului 335, Macarie Alexandrinul s-a retras să trăiască singur ca pustnic în deșertul El Natrun.

Evagrie Ponticul face parte din acești „Părinți ai pustiei”, el aparținând cronologic celei de a treia generații a marilor pustnici ai creștinismului din care a făcut parte și Macarie cel Mare, care-l cunoscuse pe Antonie și care a fost cel care l-a introdus pe Evagrie în viața monahală. Din aceste motive, Evagrie a avut parte deja de o tradiție într-ale monahismului, una nefalsificată și extrem de pură. Pe lângă Macarie cel Mare, l-a cunoscut și pe Macarie Alexandrinul. În afară de toți acești monahi care i-au influențat viața și opera, Evagrie a fost o personalitate de prim rang, monah și teolog deopotrivă, dar și un scriitor neobișnuit de fecund.

Surse istorice de informare

Lavsaicon — pagina de titlu a primei ediții în limba greacă veche. Cartea a fost publicată de Johannes Meursius la Leiden în 1616

Paladie din Galatia – gravură pe hârtie de Abraham Bloemaert

Despre tinerețea și devenirea monahului au rămas destul de puține date biografice. Există cinci surse principale de informații despre viața lui Evagrie Ponticul. Principala sursă o constituie scrierea Istoria Lausiacă (Lavsaicon) (c. 420) a discipolului său Paladie din Galatia. Acesta a fost un bun prieten cu care și-a împărtășit viața din deșert timp de circa nouă ani. Fiind un intim al monahului, el pare a fi un martor credibil însă, opera sa nu a ajuns astăzi în forma ei originală. Există nenumărate variante grecești care arată cercetătorilor că textul a trecut prin mai multe interpretări, unele departe de a fi prietenoase față de Evagrie și prietenii săi. Multe nume și detalii importante se regăsesc în variantele prevăzute cu note de subsol în textul de natură critică ce a fost editat de Edward Cuthbert Butler.

A doua sursă este o relatare anonimă despre călugării din Egipt, sursă ce o precede cronologic pe cea a lui Paladie. În ea se vorbește despre o călătorie făcută de șapte călugări din Palestina în iarna anului 394-395 spre locurile monahale principale din Egipt.

Ultimele trei surse de informare sunt succinte și se observă în ele părtiniri biografice distincte. Evagrie Ponticul apare în unele texte din literatura Apophthegmata Patrum, dar și în istoriile bisericești ale lui Sozomenos și Socrate Scolasticul.

Exceptând un fragment de text de origine greacă și aluziile făcute de Socrate, versiunea cea mai consistentă a vieții lui Evagrie Ponticul se află doar într-un sinaxar în limba coptă. Acest text este mult mai lung și mai bogat în informații decât nota din Istoria Lausiacă 38. Această evidență l-a făcut pe cercetătorul Gabriel Bunge să se întrebe dacă nu cumva cunoscutul text grecesc ar fi o prescurtare biografică „epurată”. Ca urmare, el a opinat că biografia lui Evagrie se încadrează oarecum în destinul operelor sale. De-a lungul celor aproape două milenii care au trecut, unele s-au păstrat sub alte nume și altele pur și simplu s-au pierdut. Un exemplu este tratatul intitulat Despre rugăciune, care i-a fost atribuit lui Evagrie cu ceva vreme în urmă. Multe din textele evagriene sunt accesibile într-o traducere siriacă și armeană și adeseori conținutul lor a suferit unele remanieri tendențioase.

Biografie

Evagrie Ponticul s-a născut în anul 345 d.Hr. în localitatea Ibora, în provincia romană târzie Helenopontus, actualul İverönü, Erbaa, provincia Tokat din Turcia de astăzi, în familia unui horepiscop „... de neam nobil, unul din cel dintâi al cetății”. Mulți dintre cercetătorii care i-au studiat tinerețea și devenirea sa ulterioară au presupus că Evagrie ar fi fost dat spre educare lui Grigore din Nazianz. Gabriel Bunge, studiind scrierile monahului unde apare menționat numele lui Grigore, a afirmat că monahul nu a sugerat nimic care să confirme o astfel de ipoteză, ba mai mult, chiar Grigore pare să contrazică o astfel de afirmație.

Grigore din Nazianz, pictură murală din Mănăstirea Simonos Petras de pe Muntele Atos

Vasile cel Mare, de Francesco Bartolozzi după Domenico Zampieri.

Nu se cunoaște astăzi mai nimic despre unde anume ar fi studiat Evagrie sau cine i-ar fi fost educatorii sau profesorii. Pe de altă parte, cine-i citește scrierile constată foarte ușor că acesta a primit o educație multilaterală și de calitate. Pot fi observate cunoștințe în filozofie, matematică, retorică și teologie. În acele vremuri trebuia ca familia să fie una cu stare pentru a susține costurile unei astfel de educații. Ca urmare, pare că Evagrie provenea dintr-un mediu similar dascălilor lui de mai târziu și a parcurs un ciclu formativ asemănător acestora.

Evagrie a fost hirotesit ca citeț de Vasile cel Mare la o dată ce nu a putut fi identificată științific până acum, fiind primit astfel în clerul metropolei Capadociei, Neocezareea. Există o neînțelegere a celor care în mod ocazional afirmă că Evagrie ar fi avut încă de pe atunci statutul de monah într-una din mănăstirile care au fost reorganizate de Vasile. Afirmația acestora se bazeaza pe Epistola 22 din colecția scrisorilor evagriene, ei interpretând că ea era adresată lui Vasile. În opinia lui Gabriel Bunge, scrisoarea era de fapt adresată lui Rufin din Aquileea și ea se referă la o epocă mult ulterioară.

După decesul lui Vasile cel Mare care s-a petrecut la 1 ianuarie 379 d.Hr., Evagrie Ponticul s-a atașat de prietenul acestuia, Grigore din Nazianz, în condiții care nu mai pot fi elucidate astăzi. Grigore devenise pe atunci arhiepiscop ortodox al Constantinopolului. El este cel care l-a hirotonit pe Evagrie ca diacon și cel care a găsit în el un prieten fidel și un cleric demn de a fi luat în seamă. Grigore l-a considerat pe Evagrie un sprijin important în lupta pe care o purta contra arienilor ce erau atotputernici în capitala imperiului. O mărturie în acest sens se găsește în cea mai timpurie scriere cunoscută a lui Evagrie, așa numita „Scrisoare dogmatică despre Sfânta Treime” (Epistula fidei) care a fost scrisă la începutul anului 381. Similar este testamentul lui Grigore din Nazianz, scris ulterior, unde se poate vedea afecțiunea acestuia fața de monah. Referitor la rolul pe care Evagrie l-ar fi jucat pe lângă Grigore la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol care a avut loc în anul 381, nu s-au putut găsi niciun fel de informații documentare credibile. La mijlocul anului 381, Grigore s-a retras din scaunul episcopal și Evagrie a rămas în preajma lui Nectarie al Constantinopolului, care a devenit noul arhiepiscop.

Cariera de succes a lui Evagrie Ponticul s-a încheiat într-un mod neașteptat. Fiind implicat într-o relație amoroasă cu o doamnă din aristocrația imperială, Evagrie a fugit de la Constantinopol la Ierusalim, probabil în anul 382. El avea dorința de a-și schimba modul de a trăi până în acel moment. Decizia a luat-o la Ierusalim după ce o boală ciudată l-a adus aproape de moarte. Rufin din Aquileea și Melania cea Bătrână, fosta matroană din aristocrația romană, au fost cei care l-au introdus în comunitatea monahală din Ierusalim. A primit haina monahală probabil cu ocazia sărbătorilor pascale din anul 383, și a plecat după aceea în patria monahismului - pustia Egiptului. A trăit acolo doi ani în pustia Nitriei, situată la circa 50 km de Alexandria spre sud-est. S-a mutat apoi pentru tot restul vieții cu încă 18 km mai departe în deșert la Chiliile (Kellia). Acolo monahii aveau o viață anahoretică și mai retrasă de restul lumii. A studiat acolo sub conducerea lui Macarie Alexandrinul și Macarie cel Mare (care fusese ucenicul lui Antonie cel Mare și care locuia la colonia monahală din Scetis, la aproximativ 40 km distanță).

Evagrie a trăit o viață ascetică. Mânca o singură dată pe zi și nu consuma fructe, carne sau legume sau orice fel de mâncare gătită. S-a abținut și de la a face baie. Dieta sa extremă i-a distrus tractul digestiv și se bănuiește că suferea de pietre la tractul urinar. Evagrie nu a dormit mai mult de câteva ore în fiecare noapte și a dedicat mult timp contemplării și rugăciunii. A decedat după Boboteaza din anul 399.

Evagrie este venerat ca sfânt în Biserica Ortodoxă Siriacă, care îl sărbătorește pe 16 ianuarie, și la fel și în Biserica Apostolică Armeană, care îl sărbătorește pe 11 februarie.

Evagrie și viața în pustiul Egiptului

Paladie din Galatia a scris despre viața monahului și a lăsat istoriei un tablou foarte viu al vieții de zi cu zi a acestuia. Se pare că renumele lui Evagrie ca părinte duhovnicesc s-a răspândit cu repeziciune, fapt care i-a adus și resentimente de gelozie ale câtorva dintre frații săi mai puțin frecventați.

„... Acesta era obiceiul său: frații se adunau la el sâmbăta și duminica, și cercetau cu el noaptea gândurile lor căutând cuvintele de îmbărbătare, până ce se revărsa de ziuă. Apoi mergeau plini de bucurie de acolo și lăudau pe Dumnezeu, căci învățătura sa era blândă foarte. Când veneau la el, le adresa următoarea rugăminte: „Frații mei, dacă cineva dintre voi are un gând adânc sau dureros, să tacă până ce se vor retrage frații, și apoi să întrebe liber când vom fi numai el și cu mine. Să nu vorbească înaintea fraților, ca nu cumva unul dintre cei mai mici să piară prin acest gând și să-l înghită întristarea”.
Era atât de iubitor de străini, încât chilia sa primea nu mai puțin decât cinci sau șase străini pe zi, care veneau din alte ținuturi ca să cunoască învățătura sa, înțelegerea și nevoința sa. El avea pentru aceasta și bani, fiindcă mulți îi trimiteau. Avea mai mult de două sute de monede de argint pe care le-a lăsat în seama iconomului său, ce slujea locuința sa.”
----- E. Amélineau: De Historia Lausiaca, Paris, 1897, pag. 114-115 -- Vita E-F.

Situl arheologic de la Chiliile ( Kellia ), Egipt

Descrierea aceasta este confirmată și de epistolele pe care le-a scris. În timpul săptămânii, ca toți pustnicii din Kellia, Evagrie trăia în izolarea chiliei. Cu ocazia săpăturilor arheologice care s-au făcut la situl din Kellia s-a constatat că, chilia era o căsuță cu mai multe camere și cu o curte împrejmuită. Aici, părintele duhovnicesc, le oferea locuință ucenicilor și oaspeților ce veneau uneori de departe. Într-o astfel de căsuță, Evagrie își făcea rugăciunile sau își dedica timpul lucrului de mână, contemplației dar și scrisului, el fiind un caligraf foarte talentat. Toți frații ( synodia ) împreună cu oaspeții care se aflau prin prejmă se adunau sâmbăta și duminica la o rugăciune comună, dar și la liturghia care era urmată de o masă colegială la care se purtau discuții.

Despre discreția pe care un duhovnic trebuie să o păstreze cu privire la convorbirile pe care le are cu cei care i se confesează, a scris extrem de clar el însuși. Evagrie datorează cunoașterea neobișnuită a sufletului omenesc propriei introspecții solitare și a numeroaselor confesiuni la care a fost martor. Evagrie face dovada unei cunoașteri psihologice de mare rafinament, care coroborată cu o perspicacitate analitică de invidiat, a făcut din el un fel de Freud avant la lettre.

Citind în versiunea lungă a vieții sale scrisă de Paladie din Galatia, se constată că Evagrie însuși avea un monah care locuia în apropiere. Acestuia i se confesa în situații dificile. Numele de Albinus apare de multe ori în Historia Lausanica ca fiind în anturajul lui. Acesta era rudă cu Anatolie „spaniolul”, o persoană avută care fusese notarios și renunțase la viața lumească. Evagrie i-a dedicat lui Albinus trilogia Praktikos - Gnostikos - Kefalaia Gnostika. Această evidență spune că anturajul monahului era format din nobili romani care au părăsit viața urbană și s-au concentrat pe o viață austeră într-un mediu monahal răsăritean.

Similar Melaniei cea Bătrână, Albinus era de origine spaniolă, probabil se afla într-o relație de rudenie cu ea. Gabriel Bunge a emis ipoteza că din aceste motive Melania însăși l-a recomandat pe Evagrie acestui monah experimentat. Evagrie l-a apreciat datorită firii lui blânde, trăsătură de caracter pe care o situa mai presus de toate virtuțile deoarece era proprie lui Moise și David, însă mai înainte de toate lui Isus însuși. Pentru Evagrie blândețea este o cheie a adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu.

Evagrie - „filozoful din deșert”

Din cauza scrierilor sale speculative, Evagrie Ponticul a fost adesea numit cu titulatura de „un filozof în deșert”. O astfel de caracterizare, care apare și în scrierile lui Socrate Scolasticul, este adevărată în condițiile în care s-ar lua în considerare înțelesul termenului de „filozof” în cadrul Antichității creștine. Astfel, prin filozofie se înțelegea în acea epocă unitatea dintre cunoașterea creștină a lui Dumnezeu și viața creștină. În acest sens Evagrie vorbea despre Grigore de Nazianz, numindu-l „gura lui Hristos”, ca fiind „dascălul său în filozofia cea mai înaltă”.

Astăzi este eronat ca Evagrie să fie considerat ca un filozof în sensul modern al acestui termen, deoarece monahul nu a stat șaisprezece ani în pustiul Egiptului pentru a experimenta speculații filozofice. Scopul lui, în care antichitatea creștină vedea filozoful, era iubitorul prin excelență a înțelepciunii dumnezeiești ce are echivalentul cuvântului lui Hristos, vederea lui Dumnezeu și curăția inimii. Evagrie vedea dialectica ca un termen păgubitor și de prisos.

Ca urmare a acestor considerații, psihologia lui Evagrie, faimoasă de altfel, avea un singur țel - acela de a face pe om capabil de iubire, deci capabil de Dumnezeu. Întregul demers nu poate fi înțeles însă, fără depășirea patimilor care omoară iubirea și falsifică ființa umană. Această depășire nu este însă realizabilă fără cunoașterea mecanismelor de manifestare ale patimilor și ale celor care le întărâtă - demonii. Din aceste motive, Evagrie Ponticul ar trebui să fie considerat ca un „povățuitor al vieții duhovnicești” în sensul cel mai larg și mai deplin al expresiei.

Paladie din Galatia l-a cunoscut îndeaproape. El îl numea „învățătorul meu” pe cel care l-a introdus în viața lui Hristos și l-a pregătit pentru înțelegerea duhovnicească a Scripturilor ca temă predilectă a drumului contemplativ. Pentru cele mai apropiate persoane cu care s-a înconjurat, Evagrie era înainte de toate părinte duhovnicesc și nu un savant. Privitor la scrierile teologice pe care le-a lăsat, dacă nu se ține seama de aceste argumente, întreaga tentativă de înțelegere a lor nu face decât să ducă la o deformare a imaginii acestuia.

Opera

Titlurile următoare sunt considerate ca aparținându-i lui Evagrie Ponticul sau i-au fost atribuite ulterior:

• Epistula fidei – a fost scrisă probabil în jurul anului 379 la Constantinopol și este probabil cea mai veche lucrare publicată a lui Evagrie.
• Rerum monachialum rationes – este o lucrare timpurie, deși din vremea în care Evagrie se afla în Egipt.
• Tractatus ad Eulogium – Tratat către călugărul Evloghie / către Evloghie) – lucrare timpurie.
• Praktikos
• Gnostikos
• Kephalaia Gnostica (Capete Gnostice)
• De oratione (De oratione capitula = Capitole despre rugăciune) – conține un prolog și 153 de capitole.
• Antirrhetikos (Counter-Arguments), care enumeră 487 de ispite și le clasifică în cele 8 gânduri rele. Doar versiunile siriacă și armeană s-au mai păstrat.
• Institutio ad monachos (Îndemnuri către călugări)
• Sentințe pentru călugări
• Ad virginem (Îndemn către o fecioară)
• Hypotyposis
• De diversis malignis cogitationibus
• De magistris et discipulis
• Treatise on Various Evil Thoughts (Capita Cognoscitiva)
• Protrepticus
• Paraeneticus
• Capitolele discipolilor lui Evagrie
• 62 de scrisori
• diverse „scholie”, inclusiv
  • Scholia la Psalmi
  • Scholia la Proverbe
  • Scholia la Eclesiastul
  • Scholia la Iov
• Comentarii scripturice
  • Comentariu la Psalmi
  • De Seraphim (se ocupă de viziunea lui Isaia)
  • De Cherubim (se ocupă de viziunea lui Ezechiel)
  • Comentariu la Pater Noster („Tatăl nostru”)
  • Diverse tratate ascetice: De Justis et Perfectis

Deși atribuite lui Evagrie, aceste două lucrări sunt considerate a fi de o autenticitate îndoielnică.

• De Malignis Cogitationibus
• Colecții de propoziții

Note

• ^A Neocezareea a fost un scaun episcopal în provincia romană târzie Pontus Polemoniacus. La început numită Cabira, a devenit metropola civilă și religioasă a Pontului. În jurul anului 315, acolo a avut loc Sinodul din Neo-Cezareea. Acum este una dintre episcopiile enumerate în Annuario Pontificio ca scaune titulare și este denumită Neocezareea din Pontus pentru a o deosebi de Neocezareea din Siria.
• ^B Cei mici erau credincioșii simpli care își pierdeau dreapta judecată foarte ușor din cauza gândurilor mai profunde ( theologia ) sau de alte forme înfricoșătoare specifice luptei cu demonii.

Bibliografie

• Agapie Corbu pe www.academia.edu: Studiu introductiv la Evagrie Ponticul - Scolii la Pilde și Ecclesiast, 2017 - accesat 18 ianuarie 2024
• Agapie Corbu pe www.academia.edu: Formația clasicistă a unui autor patristic: Evagrie Ponticul, 2024, ISBN 1842 – 3043 - accesat 17 mai 2024
• Paladie din Galatia: Istoria Lausaică -- Palladius, The Lausiac History (1918) pag. 35-180. English Translation pe www.tertullian.org, accesat 27 ianuarie 2024
• Gabriel Bunge, Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, Editura Deisis, Sibiu, 2001
• Leszek Misiarczyk, Non_errores_mentis_sed_Logismoi, VOX PATRUM 37 (2017) t. 68 - articol pe bibliotekanauki.pl, accesat 23 ianuarie 2024
• Writings of Evagrius Ponticus pe evagriusponticus.net: Guide to Evagrius Ponticus edited by Joel Kalvesmaki 2024, accesat 25 ianuarie 2024
• Edward Cuthbert Butler: Palladius, Historia Lausiaca, The Lausiac History of Palladius., Cambridge, I-II, 1898/1904, traducere de Dumitru Stăniloaie, Editura IBMBOR, București, 1993
• Epistulae LXII, Wilhelm Frankenberg, 1912, traducere germană de Gabriel Bunge: Evagrios Pontikos, Briefe aus der Wuste (Sophia 24), Trier, 1986; Claire Guillaumont, Fragments grecs inedits d'Evagre Pontique (TU 133), Berlin, 1987, pag. 209-221, Paul Géhin, „Nouveaux fragments des lettres d'Evagre”, Revue d'Histoire des Textes 24 (1994), pag. 117-147
• E. Amélineau: De Historia Lausiaca, Paris, 1897
• Kephalaia Gnostika, Antoine Guillaumont: Les six Centuries des „Kephalaia Gnostika” d'Evagrie le Pontique S1 et S2, PO28, Paris, 1958

Lectură suplimentară

• Gabriel Bunge, Gastrimargia. Wissen und Lehre der Wüstenväter von Essen und Fasten, dargestellt anhand der Schriften des Evagrios Pontikos, Berlin, 2015;
• Nicolae Condrea, Probleme de psihologie la Evagrie Ponticul (teză de doctorat), Strasbourg, 2001;
• Iustin Moisescu, Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura (teză de doctorat), Atena, 1937.

Legături externe

• Guide to Evagrius Ponticus editat de Joel Kalvesmaki; include o listă exhaustivă de scrieri, bibliografie extinsă, listă de verificare a imaginilor și sursă de mărturii
• St. Evagrius Ponticus – o colecție cu multe lucrări evagriene într-un format dual greacă/engleză, editată de Luke Dysinger
• Opera Omnia de Migne Patrologia Graeca cu indici analitici
• Augustine Casiday, Gabriel Bunge and the study of Evagrius Ponticus