Degradare civică

Degradarea civică (învechit: degradațiunea civică) a fost o pedeapsă prezentă în jurisprudența românească din secolele al XIX-lea și al XX-lea. A fost preluată din dreptul francez. Infracțiunile care erau pedepsite cu degradarea civică erau clasificate drept crime.

Codul penal Cuza

Degradațiunea civică era legiferată în art. 22 și 23. Ea consista conform Codului Penal din 1864, cu modificările ulterioare din 1874, 1882, 1893 și 1895, din:

destituirea și excluderea condamnaților de la funcții și oficii publice;
pierderea dreptului de vot, alegere și eligibilitate și drepturile de a purta decorații și titluri de onoare;
incapacitatea de fi jurat sau expert, martor în acte; de asemenea incapacitatea de a depune mărturie în fața curților de judecată, decât pentru a „da niște simple arătări”;
incapacitatea de face parte din consilii de familie, de a fi tutore, curator, consilier judecătoresc, cu excepție propriei familii;
pierderea dreptului a purta arme, de a servi în armată, de a ține școală și a preda ca profesor, institutor, învățător, repetitor sau priveghetor.^[1]

Pedeapsa muncii silnice atrăgea și degradarea civică pe timpul pedepsei.

Codul penal Carol al II-lea

Codul penal Carol al II-lea păstra în mare definiția anterioară. Conform articolului 58, degradarea civică consta din:

destituirea din orice funcție publică și pierderea dreptului de a o deține;
pierderea dreptului de a fi alegător și eligibil, și a tuturor drepturilor politice și a dreptului de a purta decorații, medalii și titluri onorifice; pierderea dreptului de a primi pensie de la stat, județ, comună;
incapacitatea de fi jurat sau expert, martor în acte;
incapacitatea de face parte din consilii de familie, de a fi tutor, curator sau consilier judiciar, cu excepție propriilor copii;
pierderea dreptului de a ține școală și a preda în vreun institut public sau privat ca profesor, institutor, învățător sau priveghetor, cu excepția condamnaților politici.^[2]

Codul penal din 1968

Degradarea civică nu mai apare în codul penal din 1969.^[3]

Note

^ Codul penal din 1864, Art. 22
^ Codul penal din 1936, Art. 59
^ Vezi Codul Penal

Bibliografie

Bădulescu, George Șt. și Ionescu, George T. (1911), Codul penal adnotat cu jurisprudență și doctrină română și franceză. Cu o prefață de I. Tanoviceanu, București, Editura Curierului Judiciar
Ministerul Justiției (1936), Codul penal Carol al II-lea, București, Imprimeria Centrală

[1] Codul penal din 1864, Art. 22

[2] Codul penal din 1936, Art. 59

[3] Vezi Codul Penal

[1]

[2]

[3]