Ștefan Dragutin
Date personale
Născut1253 Modificați la Wikidata
Decedat (63 de ani) Modificați la Wikidata
ÎnmormântatManastir Đurđevi stupovi[*][[Manastir Đurđevi stupovi (church in Serbia, Serbia)|​]] Modificați la Wikidata
PărințiȘtefan Uroș I al Serbiei[1]
Elena de Anjou Modificați la Wikidata
Frați și suroriȘtefan Uroș al II-lea Milutin
Q85999528[*]
Brnjača[*][[Brnjača (Serbian princess)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuCaterina a Ungariei, regină a Serbiei[*] Modificați la Wikidata
CopiiElizabeth of Serbia[*][[Elizabeth of Serbia (Baness consort of Bosnia)|​]]
Stephen Vladislav II of Syrmia[*][[Stephen Vladislav II of Syrmia (King of Syrmia from 1316 to 1325, and claimant to the Serbian Kingdom)|​]]
Urošica[*][[Urošica (Serbian prince and monk)|​]] Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Ortodoxă Sârbă Modificați la Wikidata
Ocupațiemonarh Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba sârbă[2] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titlurirege[*]
Familie nobiliarăDinastia Nemanjić
Rege[*] Modificați la Wikidata
Domnie –
Predecesornimeni
SuccesorStephen Vladislav II of Syrmia[*][[Stephen Vladislav II of Syrmia (King of Syrmia from 1316 to 1325, and claimant to the Serbian Kingdom)|​]]
Rege[*] Modificați la Wikidata
Domnie –
PredecesorȘtefan Uroș I al Serbiei
SuccesorȘtefan Uroș al II-lea Milutin

Ștefan Dragutin (în sârbă Стефан Драгутин, în maghiară Dragutin István; c. 1244 - 12 martie 1316) a fost regele Serbiei din 1276 până în 1282. Din 1282, el a condus un regat separat care a inclus nordul Serbiei și (din 1284) banatele maghiare vecine (sau provinciile de frontieră), pentru care a fost numit neoficial „Rege al Sirmiei”.

A fost fiul cel mai mare al regelui Ștefan Uroš I al Serbiei și al Elenei din Anjou. El a primit, în 1268, titlul de „rege tânăr” ca semn al dreptului său de a-l urma pe tatăl său la tron, după un tratat de pace între Uroš I și Béla al IV-lea al Ungariei, care a fost bunicul soției lui Dragutin, Caterina. El s-a revoltat împotriva tatălui său și l-a obligat să abdice cu ajutor maghiar în 1282.

Dragutin a abandonat politica centralizatoare a lui Uroš I și a cedat teritorii mari mamei sale în apanaj. După un accident de călărie, el a abdicat în favoarea fratelui său, Ștefan Uroș al II-lea Milutin în 1282, dar a păstrat regiunile nordice ale Serbiei de-a lungul graniței cu Ungaria. Doi ani mai târziu, cumnatul său, Ladislau al IV-lea Cumanul, rege al Ungariei, i-a acordat trei banate,Mačva (sau Sirmia ulterior), Usora și Soli. A fost primul monarh sârb care a condus Belgradul. Cu sprijinul fratelui său, a ocupat și Banatul de la Braničevo în 1284 sau 1285.

Dragutin a fost, în teorie, vasal atât al fratelui său Ștefan Uroș al II-lea Milutin (pentru teritoriile sale sârbe), cât și al monarhilor maghiari (pentru cele patru banate), dar și-a condus ținuturile sale ca un conducător independent din anii 1290. Conflictele sale cu Milutin s-au transformat într-un război deschis în 1301 și a făcut frecvent raiduri împotriva domnilor maghiari vecini din 1307. Majoritatea nobililor sârbi l-au sprijinit pe Dragutin, dar a fost forțat să facă pace cu Milutin după ce mercenarii lui Milutin l-au învins în 1311 sau 1312. Înainte de moartea sa, a intrat într-o mănăstire și a murit sub numele de călugărie Teoctist. În calendarul ortodox sârb, Dragutin este venerat pe 12 noiembrie sau 30 octombrie (stil vechi și stil nou).  

Dragutin a devenit călugăr si a adoptat numele de Teoctist cu putin timp înainte de moartea sa.[3] În timp ce își dădea sufletul, el a declarat că nu poate fi venerat ca un sfânt, potrivit biografiei arhiepiscopului Danilo al II-lea.[3] A murit la 12 martie 1316.[3] A fost înmormântat în Mănăstirea Đurđevi Stupovi.[3] Este considerat cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, care a fost construită de străbunicul său, Ștefan Nemanja.[3][4]

Referințe

modificare
  1. ^ The Peerage 
  2. ^ Czech National Authority Database, accesat în Czech National Authority Database&rft_id=http://autority.nkp.cz/&rfr_id=info:sid/ro.wikipedia.org:Ștefan Dragutin" class="Z3988"> 
  3. ^ a b c d e Krstić 2016, p. 47.
  4. ^ Ćirković 2004, p. 60.